Viata mea in materie de Radu Cosasu a inceput cu ciclul Supravietuirilor si asa a si continuat. Apoi, dupa 1990, cititorul din mine a luat-o razna si s-a infundat in padurea de concepte a teoriei literare. Printr-o inefabila torsiune interioara m-am pomenit universitar si scriitor de cursuri. Asa am inceput sa citesc din ce in ce mai putina proza romaneasca postbelica, din ce in ce mai putin Radu Cosasu.
Asa am inceput sa sufar de tot soiul de frustrari si nepotriviri cu mine insumi. Culmea e ca nici nu mai cumparam carti. Ca sa nu uit cine e Radu Cosasu, cumparam revista Dilema, dar nu si Matusile din Tel-Aviv. Nu mai aveam timp sa intru in librarii. Asta se intimpla prin 1993 cind, de bine de rau, reuseam sa pun punct unui roman inceput pe vremea cind inca mai eram profesor navetist la Zarnesti. Nu i-am trimis lui Radu Cosasu Frumoasa fara corp. Nici nu stiam unde. Traiam intr-un fel de virtej in care lumea si oamenii nu mai aveau repere. Nici eu nu prea mai aveam chef de ele. Purtam in minte o frintura de vers, „…sa dam de ceva nou“, si faceam apologia neopasoptismului asumat. in rest, reviste, edituri, asociatii, firme private cu activitati intelectuale, scenarii de spoturi publicitare – unele doar proiecte, o intreaga poezie brasoveana! Veneam in Bucuresti rar si-mi vedeam prietenii pe fuga. il ajutam pe Mircea Nedelciu sa vinda presa franceza in Transilvania. Saream dintr-un TIR intr-altul, livram „marfa“, si pe drum rasfoiam neatent, grabit, exasperat numere din Le Point, L’Eveniment de jeudi, Lire etc. imi promiteam in gind ca totul e o chestiune provizorie si ca tot acest provizorat va intra intr-o carte.
Ma gindeam din nou la ceva autobiografic, la o chestie cotidiana, colocviala si tragica in insignifianta ei cenusie, asa cum mi se intimplase prima data prin primavara lui 1978, cind, abia dezmeticit din somnul monoton al poeziei
