Munca la negru a fost ridicată ieri la politică de stat, după ce Banca Naţională i-a ridicat în slăvi pe "căpşunari", ca termen generic pentru românii care lucrează în străinătate. Pentru că românii de afară au trimis anul trecut în ţară peste patru miliarde de euro, sumă comparabilă cu nivelul investiţiilor străine directe, adică aproape două autostrăzi, şi încă la preţul exagerat al Bechtelului. Să nu ne facem iluzii că banii ăştia i-ar fi făcut geniile din birourile Microsoft – sigur, o parte sunt şi ai lor. Nu, sunt bani făcuţi de cei care muncesc la negru, fără nici un fel de asigurare, şi sunt plătiţi mult sub nivelul pieţei, cei alungaţi afară de perspectiva traiului mizer de acasă, plecaţi să-şi încerce norocul chiar şi la un spălat de vase.

Faceţi un sondaj printre studenţi, cei care se presupune că ar fi elita României, nu-i aşa? Majoritatea visează să plece în America – măcar pentru o vară, dar cu gândul ascuns de a rămâne acolo, indiferent ce riscuri comportă alegerea asta – sau învaţă o limbă străină numai ca să se poată angaja "pe vas", unul din joburile cele mai râvnite printre tineri. Argumentul comun sună cam aşa: "Doar pentru un an sau doi, oricât de greu ar fi, ca să-mi fac nişte bani pentru o afacere în ţară".

Într-adevăr, mai mult de o treime din banii aduşi de afară sunt orientaţi către investiţii, însă nu cred că acesta este marele câştig al ţării de pe urma negrilor. Mai degrabă e modul în care îi schimbă experienţa muncii afară, în condiţiile în care se întorc acasă – câţi se mai întorc – aducând cu ei, pe lângă bani, mentalitatea muncitorului care ştie ce înseamnă rigoarea.

Relu Tatar

Munca la negru a fost ridicată ieri la politică de stat, după ce Banca Naţională i-a ridicat în slăvi pe "căpşunari", ca termen generic pentru românii care lucrează în străinătate. Pentru că românii de afară au trimis anul trecut în ţ