2. Nu sint eu chemata sa dau definitia jurnalismului cultural, exista manuale pentru asta, iar jurnalistii culturali insisi ar trebui sa fie capabili sa o reproduca si mai ales sa o respecte in articulatiile ei deontologice. Si-aici ajungem la partea a doua a intrebarii. intre cum se manifesta la noi acest fel de jurnalism si cum functioneaza el in tarile cu traditie e o mare diferenta. Fireste, exista prezumtia pionieratului, cu conditia ca acesta sa nu se transforme in deprindere, sa avem, cum s-ar spune, un pionierat perpetuu aici, la portile Orientului.

Dl Dan C. Mihailescu este unul din cei mai ageri si empatici observatori ai ebulitiei noului postdecembrist. E generos si deloc prejudecant. Intuitia si justa sa cumpanire a lucrurilor in evolutie il vor ajuta sa si corijeze fenomenul in desfasurare. Are dreptate, da, exista deja o mina de pagini sau suplimente de cultura bine raspicate intr-un mediu confuzional inca. Exista, da, jurnalisti culturali deja rodati si cu un simt al valorii alertat continuu. Unii dintre ei, da, sint bine informati. Profesionalismul, in schimb, nu s-a distribuit tocmai pe criterii meritocratice. El inca e in slujba trusturilor de presa. Aici, spre deosebire de „critica pe cont propriu“, mai exista cenzura. Rezulta distorsiuni apreciabile, cind nu de-a dreptul exorbitante; manipulari ridicole pina la monstruos. Ca si in politica (si s-a vazut cit de grosolan presa a fost subordonata nevoilor acesteia), jurnalismul cultural sau, ma rog, o parte din el e arondat clar si transparent unor carteluri culturale.

Problema e ca, atunci cind citesti pagina de cultura a unui ziar anume, stii dinainte pe cine va promova. Nu e nimic rau cind performantele comerciale devin indicatori ai valorii. Sint, indiscutabil, o componenta. Succesul e un bun ce trebuie valorificat. Dar nu prospectiv, ci prudent retroactiv; el trebuie