Jurnalismul cultural nu este o inventie a epocii noastre. El exista la noi aproximativ de o suta de ani. Dau cele mai bune exemple care imi vin in minte: revista Flacara din anii 1911-1916 (reaparuta dupa primul razboi), al carei director era Constantin Banu, unde si-a inceput E. Lovinescu campania de revizuiri literare. Ar fi de vazut si ce a nazuit Camil Petrescu sa realizeze in publicatiile sale efemere Saptamana muncii intelectuale si artistice sau in Cetatea literara din deceniul trei al secolului al XX-lea. Nu ma aventurez intr-o istorie a jurnalismului cultural, dar vreau sa dau o idee despre ceea ce inteleg ca face parte din aceasta sfera. Astazi un bun jurnalism cultural practica, dupa opinia mea, Suplimentul de cultura la Iasi si Observator cultural la Bucuresti. Nu prea citesc ziarele, asa incit nu-mi ingadui sa vorbesc despre paginile lor de cultura.

In fond, in cotidiene este locul cel mai bun al jurnalismului cultural. Care ar fi obiectul lui specific de aplicatie? in orice caz, nu analiza cartilor, nu cronicile plastice sau muzicale, in sensul profesionist al fiecarui domeniu, ci reflectarea atmosferei culturale, intr-un sens foarte larg: evenimentul artistic, reactia publicului, biografia artistilor (boema, singuratatea, calatoriile, amorurile, ambianta creatiei, conflictele, bursele), incidenta politicii, finantarile de la buget, sponsorizarile, dreptul de autor, difuzarea, vinzarile, succesul sau esecul, ecoul public, pensiile artistilor, cimitirele, concursurile de debut, promovarea, publicitatea, dedesubturile unui act artistic, bibliotecile, librariile, anticariatele, expozitiile, salile de concert, starea teatrelor, costul real al unei carti la poarta tipografiei, la ce tiraj este profitabila o carte, cine beneficiaza de pe urma unei carti care nu se vinde si de pe urma unui autor neremunerat, grafomania, scriitorii care nu mai scr