L-am cunoscut pe Szabó István elvtárs, la Budapesta, în toamna anului 1968, în următoarele împrejurări: făceam parte (proaspăt revenit în cîmpul muncii, la revista Cinema, după 12 ani de şomaj) dintr-o delegaţie a Direcţiei Difuzării Filmelor (D.D.F.) la Tîrgul de filme desfăşurat periodic într-una din ţările CAER-ului; în fiecare an, prin rotaţie, aveau loc asemenea sesiuni de vînzare-cumpărare în care fiecare democraţie populară îşi prezenta producţia cinematografică, tovarăşilor din lagărul socialist. Se înţelege că fiecare voia să vîndă celuilalt cît mai mult şi să importe cît mai puţin, căci în nici o ţară socialistă (nu era un secret militar...) publicul nu se îngrămădea la filmele "pe linie", juste şi plicticoase, "corect politice", ale artei oficiale blocate în şabloanele ei realist-socialiste.

Numai că în acea toamnă, la doar cîteva săptămîni după Praga, situaţia ideologică se schimbase, confraternitatea se fisurase şi delegaţia noastră, a unei ţări care nu participase la invadarea Cehoslovaciei, căpătase un statut ambiguu, de "ciori albe"; eram priviţi cu subterană simpatie, dar, la suprafaţă, cu cea mai mare răceală; ar mai trebui spus că la ora aceea complicată, Budapesta rămăsese, la 12 ani după "contrarevoluţia" ei, cea mai veselă baracă a lagărului. Aşa se explică de ce selecţia maghiară abunda în filme cu "eroi ciudaţi", incorecte politic, ba chiar subversive d.p.d.v. ideologic. (Evident, relatez în stilul liber indirect...) Am văzut, de pildă, un film foarte bun despre doi tineri care puneau la cale o fugă în Austria - inacceptabil, desigur, pentru delegaţia noastră, dar pe care partea maghiară a ţinut morţiş să-l cumpărăm; şeful nostru l-a refuzat categoric, aducînd ca argument şi faptul că la un tîrg precedent "dvs. nu aţi achiziţionat Pădurea noastră a spînzuraţilor". Aşa era, se înţelege de ce... Pentru a da o dimensiune "dezmăţului"