Salman Rushdie, faimosul romancier indian, om cu experienţă incontestabilă în privinţa "jignirii islamului", încearcă să descifreze în ultimul său roman (Shalimar the Clown, apărut în septembrie 2005 la Random House) tainele acelei chimii sufleteşti oculte care transformă un credincios într-un terorist. Cum sînt absolut sigur că nu va trece mult şi vom avea cartea în librăriile noastre, nu am să intru în detaliile poveştii care începe în Kashmirul profund şi ne duce pînă la Los Angeles. În orice caz, mai toţi cei care au citit cartea laudă paginile în care se arată cum Shalimar, un musulman rural, devine terorist după ce soţia sa, dansatoarea Boonyi, o hindu fermecătoare, începe o poveste de dragoste cu ambasadorul american Max Ophuls, descendent al unei familii evreieşti cu o istorie dramatică în Europa hitleristă. Shalimar taie gîtul americanului şi o apucă pe drumul fără întoarcere al terorismului. Ceva de dincolo de el, un fel de daimon irezistibil, îl obligă la asta. Nu este o opţiune, este singura cale. Dacă ar fi doar răzbunare, am fi în plin Shakespeare, dacă ar fi doar rătăcire a sufletului înnebunit de patimă, am fi în Dostoievski, dar e altceva, şi de aceea sîntem în islam: este cultul onoarei. Mai ştim ceva despre vigoarea ucigaşă a onoarei orientale de prin cărţile despre Japonia pre-modernă. Dar amestecul unei asemenea culturi cu islamul, o religie cu o mistică intensă, produce un fenomen exploziv, care ameninţă planeta - terorismul. Teroristul islamic este o maşinărie infernală: are simţul onoarei japonezilor kamikaze, are devoţiunea mistică a unui Simeon Stîlpnicul, determinarea unui broker de pe Wall Street, şi setea de puritate a unui poet romantic din secolul al XVIII-lea. În plus, el ştie că lumea acesta trebuie trecută prin focul jihadului.

Paradoxal, dar în spaţiul onoarei pure lucrurile arată mult mai vag decît ne-am aştepta. Ai spune