Ieri, presa a fost unanima in a sustine ca votul de la Comisia juridica a Camerei Deputatilor de a respinge cererea de perchezitionare a caselor lui Adrian Nastase a fost o victorie, de etapa, e drept, a fostului premier. E un punct de vedere. Cel opus acestuia insa are o temelie cel putin la fel de solida.
Adrian Nastase nu greseste cu nimic atunci cind spune ca este supus unei presiuni mediatice formidabile. Afirmatia aceasta insa nu face o imagine negativa mass-media, ci lui Adrian Nastase si, totodata, confirma pasiunea asumata de mai multe ori in public - laudabila pina la un punct – a liderului social-democrat pentru George Orwell.
Nastase stie ca acuza de „politie politica" poate aduce simpatie pentru cel care este supus acesteia; ceea ce omite el insa, poate cu buna stiinta, e faptul ca in cazul lui invocarea politiei politice este ridicola.
Daca, atunci cind era la putere, Nastase a actionat intr-un stil oarecum orwellian - personalizind, intre altele, Justitia (a se citi in aceasta grila si declaratia sa de ieri, cind a recunoscut ca s-a opus, cindva, arestarii lui Traian Basescu) -, asta nu inseamna ca acum lucrurile stau la fel.
In plus, daca in vremea in care era premier, Nastase era inconjurat de o presa care nu mai stia cum sa il perie si cum sa ii faca o statuie cit mai impunatoare, acum lucrurile sint sensibil diferite.
Nastase, editia ianuarie-februarie 2006, e din nou presat de media, dar altfel: statuia se darima, iar liderul social-democrat intelege pe propria piele ce inseamna sa fii cu adevarat stors, urmarit, vampirizat de presa.
Revenind la votul de ieri din Comisia juridica a Camerei Deputatilor, sa spunem ca nu se poate vorbi despre o victorie de etapa a lui Adrian Nastase, in conditiile in care retorica verbala si nonverbala pe care a etalat-o (sau pe care nu si-a putut
