În versurile lui Vasile Dan se întrevede, cum un motiv de căpetenie, dualitatea lumii. Condeiul d-sale liric oscilează perpetuu între două poziţii, pe de o parte materialitatea tangibilă, seria pragmatică a existenţei, pe de alta o dimensiune abstractizantă, o zonă cu văzduh rarefiat, o năzuinţă de spiritualizare. Nu e chiar o opoziţie între materie şi spirit, ci un joc între două stări pînă la un punct amestecate, a căror deosebire e dată de prevalarea unuia din factorii în jurul cărora coagulează imaginarul. Nici unul din aceşti factori nu se absolutizează, mulţumindu-se a rămîne într-o ambiguitate care îngăduie reversibilităţi şi confuzii ce slujesc mecanismul productiv poetic. Astfel încît, departe de-a se usca ascetic prin tendinţa transcendentă ori de-a se limita la suculenta recoltă metaforică, limbajul devine un depozitar de reflexe ce se întretaie relativ pacific: ,Un corp locuind două spaţii în acelaşi timp, un corp promis./ O aripă înafară şi aceeaşi înăuntru deschisă./ Ţipătul şi tăcerea sacramentală./ Norul ce-şi scutură roua şi norul ca un abur plutind în oglindă./ Vîntul ca un lampagiu ce aleargă seara pe străzi/ şi vacarmul în care se sting lumînările noaptea./ Căderea de plumb a seminţei şi impenetrabilul corp al seminţei./ Limbuţia pietrei albe, muţenia pietrei negre./ Omul cel tînăr şi viguros în hainele sale diurne./ Şi trupul său ca o arcă cînd gol intră noaptea în mare./ Chipul sau masca./ Osul sau vălul sau sîngele,/ surîsul sau emoţia recunoaşterii./ Şoapta sau strigătul bucuriei./ Veşmintele transparente sau şuieratul în somn,/ printre fantasme.// Deodată reflexele spectrale ale aceleiaşi Clipe,/ ale aceleiaşi pietre de cuarţ ce-ţi arde în palmă/ ca o inimă" (Un corp promis). Totuşi poetul nu rămîne pasiv în faţa acestui spectacol pe care şi-l oferă sieşi, încercînd o opţiune. El se distanţează treptat de imagistica concretului printr-o dezol