Prinşi în plasa meschinăriilor zilnice, luaţi de apele supravieţuirii într-o lume tulbure, obsedaţi de propriul buric, nu mai avem timp pentru marile tragedii ce se petrec sub ochii noştri. Mai mult, cu vinovata şi tembela noastră complicitate. Unul din cele mai şocante exemple este cazul Roşia Montană. Probabil că o inteligenţă dedată la plăcerea jocurilor perverse ar spune că ne aflăm într-un episod clasic al ,blestemului aurului": o întreagă comunitate e sacrificată pentru a se ajunge la metalul preţios aflat din abundenţă în grădinile, în curţile, sub casele şi sub cimitirele comunităţii.

Numai că blestemele nu funcţionează asemeni fenomenelor naturale, de la sine. ,Blestemul aurului" are de-a face cu lăcomia umană, cu setea de îmbogăţire, cu neastâmpărul rapacităţii şi barbaria acumulărilor de bunuri materiale. Evident că o astfel de mârşăvie colosală nu putea avea loc decât cu jenanta complicitate a statului. Dacă n-ar fi urmărit şi el să înşface câteva din ,pepitele" puse în joc, probabil că iniţiativa canadienilor n-ar fi avut nici o şansă. Iar când spun statul român, nu mă refer doar la nesimţirea lacomă de tip Adrian Năstase, ci şi la inconştienţa multora dintre cei ajunşi la putere după 2004.

Narată sec, povestea e cât se poate de liniară: Roşia Montană a fost, încă de pe timpul romanilor, o generoasă exploatare mineră, unde aurul se afla, practic, la suprafaţă. Activităţile de extracţie s-au desfăşurat pe toată perioada Evului Mediu, având o continuitate ieşită din comun până în zilele noastre. Tocmai datorită acestei situaţii, Roşia Montană a fost întotdeauna o localitate prosperă. Mineritul şi agricultura au constituit, timp de secole, ocupaţiile de bază ale localnicilor care, pe deasupra, se bucurau de şansa unei zone de-o frumuseţe care-ţi taie răsuflarea. Pe lângă ce a oferit cu generozitate natura, a ştiut să adauge şi omul