Chiar şi fără fulminanta dedicaţie (publicistică şi ostentativă, aşadar superfluă), ultimul volum al Angelei Furtună îşi etalează cu maximă claritate fondul referenţial prin însuşi corpusul poemelor. Este evident, o poezie pentru care tematica reprezintă un element vital, mai ales că este încărcată de un dramatism profund: ultragierea biografică şi sufletească subsecventă evreităţii, ideologia mutilantă (în comunism dar şi oricând), luarea de atitudine şi autenticitatea, ca necesităţi absolute, feminismul acerb, dezolarea în faţa socialului maleficiat (al cărui corolar este estul), iată câteva subiecte cu o contribuţie însemnată la esenţa incendiară a acestui lirism. Trebuie însă precizat că forţa sa de impact nu este meritul lor (ar fi putut, la fel de bine rămâne un mănunchi de sloganuri), ci al talentului autoarei. Ea posedă ştiinţa de a-şi dinamiza (şi anima) motivele obsesionale prin acea sinuoasă magie ce unifică, asemenea unui bici de foc pendulând între factorul rigorii, Boaz, şi cel al milei sau blândeţii, Yakim, melanjul tematic, spre a-i conferi pregnanţă şi mister. Nu am folosit întâmplător această pereche ilustră de principii active din mistica iudaică: o facem întrucât şi fondul cultural, axat preponderent pe o asimilare intelectuală remarcabilă a curentelor spirituale (demers ecumenic sui-generis, în fond) constituie, în egală măsură, o urgenţă a expresiei poetice proprii Angelei Furtună. Dacă stâlpul rigorii, Boaz, ar simboliza stringenţa, dar şi stridenţa sloganurilor intelectualiste şi sociale din poezia ei, stâlpul îndurării ar putea fi întruchipat de aerul de idealitate, nobleţe şi puritate al acesteia, ca şi de poeticitatea ce topeşte fibrele raţionalismului în plasmă lirică. Gesticulaţia moralizatoare în exces, ca şi profunziunea culturală ar fi putut ucide poezia Angelei Furtună, care îşi trăieşte însă firesc rostirea cu toate împovărările ei,