Mi-e teamă că iar voi produce o pagină hibrid, cu două filme greu de legat. Primul, Flori frânte, este deja pe marile ecrane româneşti. Al doilea, nu ştiu când va sosi. Reprezintă însă începutul unui mini-serial pe care aş vrea să îl furnizez cititorilor, pe tema filmelor laureate la a 78-a ediţie a Oscarurilor. Le-aş vrea gata puricate înaintea ceremoniei. Aşa că acest al doilea film este principalul favorit, Brokeback Mountain, deţinătorul a opt nominalizări. Am încercat să găsesc o legătură între cele două lungmetraje, pe lângă faptul că sunt multipremiate, şi singura care mi-a sărit în ochi are legătură cu o anume mişcare de cameră. E atât de evidentă pentru că ambii regizori, Jim Jarmusch şi Ang Lee, lucrează la greu cu camere statice, aşa că manevra care m-a frapat marchează o rupere de ritm. În ambele pelicule, în momentul unei epifanii, camera se roteşte în jurul recipientului şi reuşeşte să sugereze şocul tocmai prin contrastul cu compoziţia foarte ordonată până atunci.
"Vena idiosincratică şi episodică" a lui Jim Jarmusch, vorba unui critic britanic, iese din nou la lumina cinematografului în Flori frânte, lungmetraj premiat cu Marele Premiu (al doilea ca importanţă) de la Cannes. Să expediez pe fast forward intriga: protagonistul senior află că ar putea avea un fiu de 19 ani şi pleacă să viziteze virtualele mame ale acestui adolescent. Au existat critici care au considerat că Flori frânte reprezintă o comedie. Imposibil să fiu de acord, mi se pare extrem de reductiv, judecata referindu-se doar la o fracţiune a filmului. Or, zic eu, se poate comenta fără a mutila. Foarte provocatoare, apropo de "râsul" pe care se presupune că îl suscită o comedie, mi s-a părut reacţia criticilor de film în compania cărora am văzut pelicula. O adevărată experienţă polifonică, pentru că arareori s-a râs în acelaşi timp. Mai ştiţi diviziunea aceea între umorul de
