Agaton terminând, Socrate îl lăudă mai întâi, pe urmă începu să-l moşească, după felul său de a pune întrebări şi de a scoate, - cum e ajutată de moaşă o lăuză să nască - de a face să iasă, să apară, asemeni unui prunc, adevărul, din propriile tale răspunsuri; pe care logica te obligă să le dai, uneori chiar împotriva voinţei tale...

De pildă: Dacă cineva are un lucru, şi-l doreşte? - întrebi. - Evident că nu, răspunzi. - Dar dacă nu are acel lucru? - Desigur că ţi-l doreşti... Tot aşa şi cu Eros, face Socrate, şi aşa mai departe... Şi-apoi, adaugă el, nu este adevărat, ce susţine Agaton că Eros ar fi frumos, bun, darnic. Din contră, e răpănos, desculţ, jerpelit şi veşnic sărac. Să-i spună el, Socrate, lui Agaton, pentru ce... Pentru că, la un ospăţ dat de Afrodita, pe vremuri, a venit şi Sărăcia să cerşească, să capete şi ea ceva, cum umblă ea peste tot, şi văzând în grădină, trântit în iarbă, Belşugul, beat mort, sforăind, de cât mâncase şi băuse, se întinsese şi ea lângă el, şi făcu ce făcu şi rămăsese borţoasă cu Eros; şi aşa se născu el din Mama Sărăcie! (Agaton zâmbea, nici nu auzise.)

Aşa că el ..., asta-i soarta lui, să umble numai după ce duce lipsă. Fiindcă, neavând nimic, vrea, şi, prin fel de fel de căi, reuşeşte să obţină tot, din partea oricui; numai să-şi pună mintea cu tine. Că tot el, dacă stai şi te gândeşti bine, ţine în mână toate sforile Universului, toate pârghiile, iubirea fiind marea stabilitate, marea Armonie... (Peste nici cinci secole bune, iubirea aceasta, molipsită de la greci, avea să întemeieze un alt cer, cu toţi sfinţii lui bărboşi, cu Zeus scărpinându-se tolănit pe un nor, cu raiul şi iadul aşezate la lucrurile lor cuvenite; şi tot credincioşii aceia de mai târziu aveau să susţină, ca şi ei, la Banchetul lor, că numai de cunoşti răul până în străfundurile sale cele mai adânci, poţi, prin reconversie, să at