Pe la mijlocul anilor '80, am primit cu imprumut de la un prieten (un fost mare poet contemporan) o carte scrisa de Giovanni Papini. Se numea Gog. Si se compunea dintr- o serie de portrete indeosebi caricaturale. Cu toate acestea, un portret mi-a scapat. Nu din vina si neglijenta mea. Pur si simplu, paginile care cuprindeau portretul fusesera rupte de intiiul proprietar al cartii. Portretul era al lui Lenin. In Romania, poligraful italian Giovanni Papini a avut emuli fanatici. Unul dintre acestia e, cum bine se stie, insusi Mircea Eliade. Pentru tinarul Eliade, volumul cel mai bun scris de Papini (o autobiografie romantata, in fapt, ma refer la Un om sfirsit) a constituit un soi de manifest si de program. Papini isi descria acolo revoltele culturale, arsita enciclopedica juvenila, nazuinta aprinsa catre un ideal intangibil, infringerea, dezgustul... Din pricini pe care nu are rostul sa le discut acum si aici, Giovanni Papini n-a reusit nici pe departe sa intruchipeze, la senectute (cind a si orbit), acel ideal de savant infricosator. Opera sa multipla si deconcertanta (dar mai cu seama superficiala) abia de mai intereseaza astazi pe citiva curiosi. Pentru multi insa, Giovanni Papini ramine legat de una din perioadele cele mai negre din istoria Romaniei. Perioada in care cartile sale (si nu numai ale sale) au fost mutilate in chip voit. Si nu de catre institutia cenzurii (ori de catre functionarii ei constiinciosi), ci de catre cititorii insisi, sub imperiul unei imense terori. Victima unei atari mutilari e chiar volumul numit in preambul: foarte vioiul eseu poematic Gog. Aceasta carte a lui Giovanni Papini s-a tradus in anul 1942, de catre o iubitoare a literaturii furiosului encicloped italian, Ileana Zara. In 1990, volumul a fost cu grabire reeditat la editura Univers, in colectia "Romanul secolului XX", fara modificari. Gog poate fi desemnat numai la modul impropr