De câţiva ani, Arghezi este scriitorul român la care mă întorc cel mai des (în urmă cu 10-15 ani, acest rol terapeutic îl avusese Rebreanu), din pura pasiune a lecturii dezinteresate şi a interpretării aplicate, ca exerciţiu hermeneutic, fără o dorinţă imediată de a scrie şi de a publica neapărat ceva despre el. Numai instabilităţile lui Arghezi se potriveau cu instabilităţile perioadei postdecembriste. Îmi găsesc zeci de notiţe risipite prin sertare şi în bibliotecă, între copertele altor cărţi. În timp ce eram obosit (în mod plăcut) de un roman al lui Nicolae Breban, mă refăceam citind ceva de Arghezi. Lucrând la o carte despre literatura română contemporană, când eram în impas, apelam la Arghezi. Când sunt bucuros sau când sunt trist, când ştiu ce vreau să fac sau când mi-am pierdut busola pentru moment, opera lui Arghezi îmi stă la îndemână salvator. Aş fi putut ţine un jurnal al relaţiilor mele cu ,scrierile" argheziene, cărora autorul, extrem de orgolios în secret, prefera să le spună doar ,scrieri" şi nu ,opere", cu o aparenţă de modestie. De vreo câţiva ani, cred chiar că nu ar fi meritat să scriu altceva decât o carte despre Arghezi.

Avem puţini scriitori în al căror univers să te pierzi şi să-ţi placă să te pierzi. Mă pierd în Arghezi şi mă regăsesc în Arghezi. Pentru că Arghezi este o personalitate labirintică, are o operă labirintică şi un eu creator labirintic. Aceasta e premisa de la care pornesc. Dar aceasta e, de fapt, concluzia îndelungii mele experienţe de lectură.

Arghezi îşi simte uneori insul risipit, identitatea pierdută, pentru ca în alte scrieri în versuri sau în proză să jubileze ascuns după o mască (un personaj de roman sau un discurs parodic) sau, la modul baroc, să se ascundă după mai multe măşti şi să renască într-un ins însutit sau într-o individualitate titanică, dispusă eretic să se substituie lui Dumnezeu. Cu