Paradoxal, fenomenul globalizării face ca diferenţele, particularităţile locale să devină tot mai importante. Internetul, care părea iniţial un instrument de nivelare, de uniformizare lingvistică (prin utilizarea preponderentă a englezei) a devenit un spaţiu al babiloniei, oferind informaţii şi ocazii de afirmare limbilor mici, regionale, permiţînd campanii pentru salvarea idiomurilor pe cale de dispariţie, în genere favorizînd afirmarea deosebirilor. În contactul lingvistic, se observă foarte des decizia de păstrare a cuvintelor într-o formă cît mai apropiată de origine. Tendinţa, puternică în româna de azi, ilustrează o preferinţă mai generală, explicabilă printr-o schimbare de mentalitate, de perspective şi valori. Când, acum o sută cincizeci de ani, piesele de teatru erau localizate fără scrupule, ceea ce conta era publicul naţional: personajele vodevilului deveneau Florica şi Gheorghe nu din dorinţa de a masca un plagiat, ci pentru că reprezentaţia se fixa într-un centru subiectiv şi autosuficient. În trecut, numele personajelor sau ale localităţilor erau adaptate fără probleme uzului local. Charles devenea în română Carol, în italiană Carlo (Franz Joseph e mai greu de recunoscut în forma, tot din italiană, Francesco Giuseppe). Se transpuneau spontan prenumele, care au echivalente tradiţionale, mai ales din calendarul creştin (Ion - Ivan - Jean - John - Hans etc.), nu şi numele de familie. Adaptarea numelor ar fi putut părea un act etnocentric şi autoritar, dacă nu ar fi reprezentat, în epocă, un uz general şi democratic, practicat şi de ţările mici, de limbile cu puţini vorbitori. Unele dintre numele adaptate tradiţional s-au păstrat ca atare: cred că tuturor li se pare normală forma Ioana d'Arc, în loc de Jeanne d'Arc, iar Londra nu este (încă) ameninţată în vorbirea românilor de vreo concurenţă a formei London. Unele forme mai vechi (precum Lipsca pentru Leip