Protecţia civilă este o componentă a sistemului securităţii naţionale şi reprezintă un ansamblu integrat de activităţi specifice, măsuri şi sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar şi de informare publică, planificate, organizate şi realizate, în scopul prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populaţiei, bunurilor şi mediului împotriva efectelor negative ale situaţiilor de urgenţă, conflictelor armate şi înlăturării operative a urmărilor acestora şi asigurării condiţiilor necesare supravieţuirii persoanelor afectate.

Activitatea de protecţie civilă este de interes naţional, are caracter permanent şi se bazează pe îndeplinirea obligaţiilor ce revin, autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, celorlalte persoane juridice de drept public şi privat române, precum şi persoanelor fizice, potrivit Legii 481/ 08.11.2004. Are la bază principiile dreptului umanitar internaţional, iar prin caracterul său cuprinde întreaga societate românească. Ea se adresează nemijlocit cetăţenilor, economiei şi teritoriului ţării, în condiţiile cele mai dificile, în caz de război sau dezastre. Preocupări pentru soarta populaţiei civile în situaţii de război au existat de-a lungul întregii noastre istorii, încă înainte de înfiinţarea oficială a apărării civile.

Istorie şi activitate

Protecţia civilă în România a fost organizată la 28 februarie 1933, sub denumirea de "apărare pasivă contra atacurilor aeriene ", având ca scop să limiteze efectele bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului, prin protecţia directă sau micşorând eficacitatea atacurilor din aer. Dezvoltarea aviaţiei, amplificarea efectelor distrugătoare ale armamentului, folosirea substanţelor toxice de luptă, şi în spatele frontului, a determinat în perioada ce a urmat Primului Război Mondial, intensificarea preocup