Putini sunt aceia care inteleg suferinta unui animal.
In conceptia lor, animalul nu e decat un animal si atat. Fara suferinte, fara durere, fara bucurii. Poti sa faci cu el ce vrei. Poti sa-l lovesti, poti sa-l abandonezi, si chiar poti sa-i iei viata. Aici ma gandesc la zecile de caini vagabonzi, ajunsi asa tot din neglijenta si nepasarea oamenilor. Fara nici un fel de remuscari, aceste biete suflete sunt aruncate pe strada sau, greu de imaginat, abandonate in mijlocul padurii, legate de copaci, fara nici o sansa de supravietuire. Si cand vezi ca se intampla asemenea lucruri, si se intampla inimaginabil de frecvent, iti vine in gand intrebarea: "Ce vor fi avand oamenii acestia in loc de inima?".
Cand privesti in ochii unui catel, poti vedea in ei inteligenta, recunostinta, iubire sau multa suferinta. Suferinta foamei, a lipsei de apa, disperarea abandonului sau bucurie si recunostinta, atunci cand oameni de suflet le dau putina atentie, ii mangaie sau le dau ceva de mancare.
Dar am intalnit la caini si altfel de sentimente, care m-au uimit. Pe langa blocul nostru, in decursul anilor, s-au perindat multi caini vagabonzi. Unii au plecat, asa cum au venit, altii au fost luati de ecarisaj, altii au fost pur si simplu otraviti de o inima "nobila", iar altii, mai putini la numar, ramaneau pentru un timp oarecare.
Printre cei ramasi s-a numarat si un frumos dulau rosu la culoare, cu un cap frumos, cu urechile inaltate si cu trupul zvelt. Era o frumusete de caine! A rezistat destul de mult pe langa blocul nostru, lumea il iubea, si chiar s-a gasit un suflet caritabil, care ii dadea mancare zilnic. Cineva l-a numit Rosu. Asa il strigau toti, iar el se invatase cu numele si era fericit ca isi gasise protectori.
Dar iata ca intr-o buna zi, tot aici si-a facut aparitia o catelusa de talie mijlocie, gri-cafenie la culoare. Nu avea nimic deosebit f
