Avem justitie prin coincidente. Sistemul are doua reguli care se ajuta pios, in plina icoana penala: cultul procedurii si conlucrarea cu miracolul. Sa luam din altar ,,cazul cazului Patriciu’’.
Dosarul arhitectului liberal care a descoperit, in 1998, ca petrolul face caimac gros candideaza la un loc de-a latul Dunarii. Beton. Ancheta ajunge in fata Justitiei care nu e insa interesata atit de calitatea betonului, cit de slabiciunea Parchetului.
Patriciu e scapat de trei ori, intr-un an, pe baza de procedura: nu s-a stampilat cutare act, nu a fost audiat acuzatul (care refuzase, sub semnatura, sa faca declaratii). Justitia nu vrea sa judece pe fond, dar face exces de fond de ten.
Aceiasi judecatori care imprastie, altfel, decizii clare devin detectivi de nod in papura cum dau cu ochii de Patriciu, Tender si alte marimi ale micului popor ales. Nimic intimplator. Fondul e de mult, de la primul contact cu notiunea straina si importata de drept, principala problema morala a romanilor.
Am preferat statornic forma, din care am facut refugiu si scuza, ori de cite ori realitatea a amenintat cu demolarea bilciul improvizat in numele democratiei. Acum, vechea practica a inegalitatii garantate revine sub infatisarea unui caz strident: minunea Patriciu.
In mai putin de zece zile, miracolul a facut ca Patriciu sa dea ochii cu acelasi judecator. Pe 16 februarie, judecatoarea Maria Tripadus amina discutia pe fond. Pe 24 februarie, judecatoarea Maria Tripadus apare din nou la fileu, gata sa judece, in perpetuitate, tot ce tine de Patriciu. In Romania, fulgerul loveste de doua sau de cite ori e nevoie, in acelasi loc.
Cum a devenit Maria Tripadus judecator plenipotentiar al cauzei Patriciu? In nici un caz prin faimoasa desemnare aleatorie, prevazuta de lege tocmai pentru a impiedica minunile extralegale. Si de ce au
