Insemnari de calatorie ale unui reporter bucurestean.

Cand am spus ca voi pleca in Secuime, la Odorhei, am fost avertizat sa ma astept la ce e mai rau. La ce e mai rau pentru un bucurestean, sudist pursange, ratacit in Ardeal, intr-un oras cu peste 90 la suta populatie de etnie maghiara. Ca nimeni nu-ti raspunde daca vorbesti romaneste. Ca tu ceri "paine" si ei iti raspund "nem tudom". Ca meniurile restaurantelor sunt scrise doar in limba maghiara si chelnerii, aroganti, n-au auzit in viata lor de tocana, ci doar de gulas. Fusesem avertizat de toate acestea, plus ca voi avea de suportat, ca roman, privirile banuitoare ale maghiarilor si senzatia ca sunt un strain tolerat in propria tara. Sincer, nu credeam nimic. Mi se pareau niste aiureli. Simple clisee de gandire nationalista, care aveau un context lamuritor, pe care nimeni nu-l pomenea, din motive strict subiective. Cu siguranta ca realitatea era altfel.

Asa m-am oprit, deci, in fata unui hotel central din Odorhei: cu rucsacul plin de obiectivitate regateana si chiar cu cateva replici bazate pe multiculturalism, invatate candva, la o universitate europeana, si numai bune pentru polemistii inversunati. Usile hotelului se deschid singure si in timp ce pasesc pe-o mocheta pufoasa, in drum spre receptie, aud in minte vocea unei cunostinte de la Bucuresti: "Cere in romaneste o camera la hotel in Odorhei si ti se va spune ca toate sunt ocupate, chit ca toate sunt libere." Ma opresc in fata biroului de primire. Las rucsacul jos si intreb raspicat: "Buna seara. Aveti o camera libera?". Fata receptionistei se lumineaza cu un zambet larg, clipeste de doua ori si imi raspunde: "Sighiur che da. Doriti o camera pentru o persona?". Ma instalez intr-o camera eleganta si calduroasa, in timp ce domnisoara de la receptie, cu exces de amabilitate, completeaza fisa mea de cazare. In cateva minute, echipat impotriva g