1. S-a scris deja destul de mult si, în general, elogios despre cartea lui Florin Turcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei (Humanitas), 2005, atat dupa aparitia versiunii romanesti, cat si în 2003, dupa aparitia acestei biografii la editura franceza La Découverte. Au fost mentionate, si pe buna dreptate, calitatile cu totul remarcabile ale scrisului tanarului istoric, inteligenta cu care foloseste sursele, echilibrul judecatilor sale, refuzul descrierilor maniheiste. O alta calitate, care însa poate ca nu a fost remarcata îndeajuns, este stiinta sa de a intersecta biografia propriu-zisa cu genealogia ideilor lui Eliade. “Viata” si “opera” nu raman, la Turcanu, doua compartimente separate, ci, fara a se contopi, colaboreaza si se explica reciproc - asa cum se întampla, la urma-urmelor, în cazul oricarui creator.

Poate însa ca nu s-a insistat suficient nici asupra unui alt aspect, care mie mi se pare capital: sporul pe care, citind aceasta carte, îl obtinem pentru a întelege cum a fost si cum este oricand posibila “tradarea intelectualilor”: si nu doar cum ajung intelectualii sa justifice teorii politice dezastruoase, precum fascismul sau comunismul, dar si cum se face ca, de atatea ori, ei raman incapabili sa-si înteleaga si recunoasca ulterior erorile, chiar si atunci cand vederea retrospectiva ar fi trebuit sa-i ajute. Problema - cu alte cuvinte - nu este strict “cazul Eliade”, si nici macar cel al “generatiei”, al convertirii la legionarism a acestora; esential este ce se întampla, ce se poate întampla oricand cu noi toti, care, cu pretentiile noastre de intelectuali, avem orgoliul de a pune lumii o oglinda fidela înainte: faptul ca adesea oglinda s-a dovedit defectuoasa nu e înca cel mai mare cusur al tagmei noastre; dar faptul ca, atunci cand e oglinda noastra, si nu cea a adversarilor nostri, refuzam cu obstinatie sa-i vedem defectele, chiar si atunci