Se face caz în ultima vreme, mai ales în perspectiva integrării europene, de o noţiune: "comunitatea". Cine mai ştie, însă, cel puţin în mediul urban, ce înseamnă acest lucru? Poate doar în amintirile despre sărbătorile din copilărie, când mergeam în vacanţe pe la bunici. Şi totuşi, departe de oraş, comunitatea există. Oamenii nu privesc indiferenţi când trec unii pe lângă alţii, se salută şi-şi urează ziua bună, pentru că fac parte din comunitate. Am avut ocazia să particip de curând la sărbătoarea unei "vecinătăţi" din Saschiz. Chiar şi termenul acesta, de "vecinătate", poate să dea o anume înţelegere a ceea ce înseamnă viaţa pentru cei de acolo. Moştenită de la saşi – cu atâta am mai rămas după exilul saşilor în Germania, cu tradiţiile şi cu casele care se vând acum pentru zece mii de euro (case mari, cu trei-patru camere, cu ziduri groase de un metru şi curţi uriaşe, se vând nici la preţul unei garsoniere) – "vecinătatea" este o formă de organizare naturală, bazată pe ajutorul reciproc între membrii ei. Nu e comunism, ci înţelegere şi spirit comunitar, conştientizarea că nu poţi aştepta sprijin de la celălalt dacă nu-l ajuţi, la rândul tău, când are nevoie. Prin această investiţie în comunitate s-au clădit, de-a lungul vremii, satele săseşti din Transilvania, pe care străinii le consideră adevărate opere de artă.
La Saschiz comunitatea funcţionează, iar oamenii de acolo consideră că trăiesc în cel mai valoros sat din judeţ. Sunt însă mâhniţi din cauza faptului că nu primesc de la autorităţi atâta sprijin pe cât ar avea nevoie, dar îşi dau seama că nici nu vor primi, atâta timp cât nu sunt, ca alţii, vecini cu cine ştie ce ministru.
Relu Tătar
P.S. "Vecinătatea" din Saschiz este condusă de un "tată" (vater, în germană), desemnat pentru doi ani. În prezent, funcţia este ocupată de un maghiar, unul dintre puţinii din sat, însă acest lucru nu re
