Volumul lui Florin Turcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei – aparut prima oara in Franta in 2003 la Editura La Découverte, tradus in romaneste recent, la Humanitas – ca si prezenta specialistului in istoria religiei Moshe Idel, autor al cartii Cabala si interpretare (volum tradus la Polirom, 2004) au oferit ocazia unui seminar organizat de New Europe College, in colaborare cu Asociatia de Istorie a Religiilor de la Universitatea din Bucuresti. Moderat de antropologul Andrei Oisteanu, seminarul a reunit citiva intelectuali romani de marca: de la Andrei Plesu, directorul NEC – venit mai tirziu si plecat mai devreme, dar dupa o interventie de efect –, la Sorin Alexandrescu, Valentin Cioveie, Andrei Cornea, Anca Manolescu, dar si la foarte tinerii cercetatori Eugen Ciurtin si Mihail Neamtu. Alaturi de toti acestia, Florin Turcanu, atent, echilibrat in interventii, mereu la obiect.

As remarca in primul rind discursul introductiv al lui Andrei Oisteanu. Dupa ce reaminteste initiativa – esuata – a publicarii textelor „deocheate“ din bibliografia politica a lui Mircea Eliade, inainte de 1990, in Revista de Istorie si Teorie Literara, antropologul evoca prima ancheta pe acest subiect, realizata, imediat dupa Revolutie, in revista Contrapunct: „Cum priviti alunecarea lui Mircea Eliade spre extrema dreapta?“. Interventiile ulterioare, din ce in ce mai numeroase, suporta urmatoarea clasificare: minimaliste (care bagatelizeaza adeziunea gardista a lui Eliade – exemplificate de cronica lui Sorin Lavric la studiul lui Florin Turcanu, din numarul 7 al Romaniei literare, A fost Eliade fascist?), maximaliste (ilustrate de cronica la aceeasi carte a lui Ovidiu Simonca, din revista noastra) si echilibrate (Paul Cernat in Bucurestiul cultural, dar si, cu diferite ocazii, Dan C. Mihailescu). Discutiile au pornit, astfel, de la premisa imposibilitatii de a trece sub tacer