In al sau Profesori ai deznadejdii (Actes Sud, 2004), Nancy Huston incepe prin a adresa lumii intregi o intrebare care ar merita, dupa parerea mea, sa fie gindita indelung si chiar dezbatuta: „De ce exista distanta asta tot mai mare, acum, in zorii secolului al XXI-lea, intre ceea ce dorim sa traim (solidaritate-generozitate-democratie) si ceea ce avem chef sa consumam ca si cultura (transgresiune-violenta-singuratate-disperare)?“.
Dar oare chiar e o intrebare valabila? Insasi autoarea scrie si subliniaza: „Adevarul extremei nu e adevarul vietii“.
Ei bine, arta nu e viata, arta se naste la extrema spiritului uman si, pentru ca nu suporta repetitia, e sortita sa fuga cu disperare tot inainte. Mai ales arta moderna, daca asa ceva mai exista, daca n-a murit din pricina exceselor la care propriul ei geniu o condamna.
Inca de la inceputurile sale, arta moderna a fost individualista si solipsista. Destul de repede, principalul criteriu de valorizare a devenit noutatea, forta de inovatie. Viata e facuta din repetitii, e rutina si asteptare; arta vizeaza orizontul, cu alte cuvinte, infinitul. Asta ii e forta, dar tot asta si pierzania. Totusi, cadavrul pare ca inca mai misca, altfel de ce s-ar mai scrie eseuri, de ce s-ar angaja polemici pe subiectul acesta?
Nancy Huston cunoaste probabil toate astea. Ba mai mult, in tinerete, ea insasi a fost ispitita de asemenea ginduri „negativiste“ mai mult decit de facts of life... Sufletul ei era sfisiat intre nihilism si utopie, din care nu lipsea bineinteles feminismul. Mai grav! Il citea pe Lenin, era sub influenta lui, inca nu se apucase sa scrie: actiona! Angajamentul ei era, asadar, pur existential. Si pe urma? Pe urma, familia, copiii au readus-o pe drumul cel bun. „Fiecare scriitor trebuie sa aiba trei copii!“, se inflacareaza ea, citind un scriitor suedez. Iat-o acum pocaita si moralizato
