Ţară de şmecheri. Şi nu din stirpea lui Păcală cel descurcăreţ. Ţară de şmecheri din categoria băieţilor şmecheri de şmecheri, despre care Nicu Steinhardt scria în Jurnalul fericirii că sînt mai răi şi mai periculoşi decît ateii. România are din plin asemenea exemplare. Primii apăruţi după 1989 - foştii securişti. Băieţi descurcăreţi, cunoscători de conturi şi ponturi, au ştiut exact ce şi cum să facă, trăgînd tun după tun din bani publici, devalizînd bănci, aranjînd privatizări şi luînd pe mai nimic cele mai profitabile foste întreprinderi de stat. Lîngă ei, braţ la braţ, foştii bişniţari şi schimbători de valută la Inter, sub privirea protectoare a lui nea Viorel Păunescu. Exemplare "de frunte" - fraţii Becali transformaţi repejor în procuratori pentru fotbalul românesc. De departe, cel mai bine ajuns, Dan Iosif, aterizat din studiourile televiziunii române revoluţionare în scaunul de consilier la Cotroceni, via Ion Iliescu. Iar acum, deputat şi mare şmecher în Parlamentul României, loc în care, de altfel, s-au aciuat de-a lungul timpului mai toţi marii şmecheri ai ţării. Şmecheri cu zîmbet viclean sau cu morgă de justiţiari, şmecheri proşti sau leneşi, şmecheri spilcuiţi sau şmecheri populişti arătîndu-şi mîncarea la gamelă în faţa camerelor de luat vederi. Lîngă ei sau în spatele lor, o altă armată de şmecheraşi năzuind la statutul de şmecher-plin: consilierii. Băieţi descurcăreţi de asemenea, gata oricînd să ofere sau să ceară favoruri ori schimburi reciproc avantajoase cu ziariştii, cu oamenii de afaceri, cu alţi şmecheraşi. Şmecherul român din viaţa politică înţelege şmecheria ca mod de viaţă. Cine nu e şmecher sau cine nu cunoaşte şmecheriile din politică n-are nici o şansă. E mort, e prost. Dar în viaţa politică românească nu moare nimeni. Cine nu ştie să fie şmecher învaţă repede. Se descurcă, se învîrte. Devine mare maestru al combinaţiilor, dar cu de