Poezia Norei Iuga îşi asumă o formulă a complexităţii. Există poeţi ,simpli", monocorzi, uşor reductibili la o atitudine, la o ,poză", rezumabili şi portabili, care dau impresia a adînci o suprafaţă aparent limitată. Şi alţii care se revarsă, frămîntaţi, anxioşi ori pur şi simplu avizi de viaţă (de ei înşişi) pe suprafeţe întinse, prin urmare pluricorzi, variabili de la o etapă la alta ori în chiar economia aceleiaşi etape, cu şanse de împlinire cu nimic inferioare celor din prima categorie, pe care, la prima vedere, ,simplitatea" pare a-i avantaja. Obsesia lor e totalitatea, instrumentul lor e pluriform, tehnica lor interioară e sinteza, o sinteză ce nu-şi ,digeră" însă integral componentele, preferînd a le înfăţişa prin transparenţa membranei sale. Asemenea poeţi sînt recuperatorii, cei ce pleacă în căutarea timpului pierdut şi a spaţiului nu o dată aşijderea pierdut, în numele unei umanităţi înţelese cu generoasă largheţe, urmărind a o restitui pe o gamă cît mai amplă. în unicitatea personalităţii lor se percepe rezonanţa categorială a omului generic. în loc de-a simplifica, ei complică. în loc de-a restrînge, ei multiplică, însoţind prolificitatea, impredictibilul devenirii existenţiale cu un tulburător simţămînt al informului ce trebuie învins, opus spiritului geometric. în loc de-a fi un corp inert, precis delimitat de muchii şi suprafeţe, opera lor e un seismograf al succesiunii dezordonate a clipelor, al şirului lor de verigi părelnic impure, de fapt pure prin prodigioasa spontaneitate ce le inspiră.

Aşadar, vorbim despre Nora Iuga. Pătrundem în poezia d-sale precum sub bolta unei vegetaţii viguroase, cu inextricabile împletituri de ramuri care, din instinctivul imbold de-a se înfăţişa pe ele însele, străine de orice grijă a contextului, nu par a respecta vreo direcţie, vreun proiect. Totul e îmbietor anarhic, în splendoarea izbucnirii primare. N