Relaţia noastră cu istoria este una, ca să-i spunem aşa, foarte complexă, şi de aici, poate, şi nenumăratele noastre complexe în faţa istoriei. Ca orice popor ajuns tîrziu - şi asta în situaţia în care a ajuns şi atunci - la experienţa dură a unei existenţe aerobe, popor care soseşte mereu la faţa locului taman după ce locul cu pricina a fost deja marcat, noi am avut mai mereu conştiinţa, mărturisită sau nu, a unei suspendări din realitatea nemijlocită şi a unui boicot perpetuu exercitat din toate direcţiile. Faptul că din limba dacilor doar albanezii ne mai restituie azi cîte ceva, dar şi ei cu multă parcimonie, faptul că nu s-a descoperit nici un fel de scriere aferentă acestei civilizaţii, decît în minţile exaltate ale unor arheologi amatori şi în imaginarul pîclos al cîte unui poet chtonic, simultan cîntăreţ de partid şi cititor în pietre, în loc să ne pună pe gînduri şi să ne fortifice în bătăliile cu prezentul, ne-a aruncat într-o încleştare priapică, orgiastică, eleusină, sau cum vrem să-i mai zicem, cu toate găurile negre de pe axa noastră diacronică, iar produsul acestui coit eroic a fost, nici mai mult, nici mai puţin, decît celebrarea celor 2050 de ani fix de la naşterea primului stat centralizat dac sub conducerea lui Burebista, evident înaintaşul lui Decebalus per Scorilo. Habar nu avem ce s-a întîmplat pe aceste meleaguri, adică în vastul areal carpato-danubiano-pontic, de la plecarea romanilor şi pînă la venirea ungurilor, dar ne uităm în fundul istoriei cu atît mai fascinaţi cu cît nu vedem nimic. Deşi popoarele din jurul nostru au nişte momente fondatoare, e drept, hăt încolo spre mileniul doi, şi se ştie clar că pe unii i-a creştinat Ştefan (al lor!), pe alţii Boris (tot al lor!), pe alţii nu mai ştiu cine (din nou al lor!), doar noi ieşim tiptil, tiptil din cronologie, ca să nu spun din istorie, exact ca în Twin Peacks, ca să ne naştem, aşa, pe şes