În peisajul de varietate absolută al literaturii noastre de după 1990, puţine opere par deja configurate: între ele, mi se pare că se detaşează romanele lui Radu Aldulescu, nu neapărat prin valoarea lor literară (deşi cel puţin două sunt reuşite incontestabile), ci printr-o originalitate pe drept cuvînt frapantă.

Această originalitate rezidă mai ales în limbaj, adică într-o latură a epicului pe care am fi tentaţi să o plasăm în plan secund. începînd cu romanul de debut şi pînă la Proorocii Ierusalimului, frapează instalarea - de la prima pagină -a autorului într-un limbaj pe care nu-l mai părăseşte. Muzica lui ciudată ne întovărăşeşte pînă la ultimul rînd al textului şi chiar mult după aceea. încercînd definirea ciudatei muzici, operăm cu aproximări, ca în cazul scrierilor cu adevărat originale; limbajul lui Radu Aldulescu se compune prin amestecul atent dozat de felurite registre: lexic şocant, subdialectul mahalalei bucureştene combinat cu o oralitate intensă, cu variante lexicale aberante. Efectul va fi garantat.

Interesul modului original în care Radu Aldulescu a rezolvat chestiunea lingvistică fundamentală rezidă în maniera personală şi subtilă de contrazicere a limbajului obligatoriu pînă în 1990. La el nu vom întîlni pitoresc anatomic ori scene de amor detaliate, ci limbaj de mare duritate intimă, vîscos şi greu, aflat în structurile cele mai adînci ale instrumentului de comunicare - atît de adînci, încît o bună parte a vorbitorilor de limbă română nu le utilizează niciodată. Este vorbirea zilnică a populaţiei declasate de la periferia Bucureştiului, care a trăit în zona sinistrelor combinate industriale socialiste, acum în ruină, şi care a păstrat unele elemente regionale ori dialectale, utilizate acum în contexte ce nu mai au nimic a face cu satul. Această dubioasă pastă lingvistică va fi stilizată de prozator într-un mod cu totul p