A 56-a ediţie a Berlinalei s-a terminat - nu numai pentru mine - cu o decepţie: minunatul film al lui Robert Altman, A Prairie Home Companion, nu a primit nici un premiu... Berlinul, "marketat" ca un festival politic, nu se dezminte; juriul condus de actriţa Charlotte Rampling a preferat să acorde Ursul de Aur co-producţiei bosniace Grbavica, un film de debut despre traumele lăsate de război.
Ce am ratat
În primul rînd, însuşi filmul cîştigător. Prezentată în proiecţia de dinaintea filmului lui Altman, această dramă familială a avut, de fapt, puţini susţinători printre festivalieri: cronicile au fost slăbuţe şi, la sfîrşitul zilei, nimeni nu vorbea despre Grbavica, ci despre A Prairie Home Companion... Ce-i drept, au existat şi opinii - mai curînd, ecoul unor opinii "oficiale" - cum că filmul lui Altman nu era prea "politic". Dar, pentru numele lui Dumnezeu, de ce ar fi trebuit să fie!? Dacă Berlinala a ajuns doar un "festival al filmului politic", ar trebui să-şi pună această definiţie pe frontispiciu şi să renunţe a mai include filme "non-politice"! Altminteri, este pură ipocrizie: invită în selecţia competitivă un "film cu staruri" (Meryl Streep, Woody Harrelson etc.) pentru a-şi asigura cota de glamour pe covorul roşu, după care îşi freacă mîinile şi lasă în sarcina unui juriu care s-a certat ca la uşa cortului să atribuie "premiile politice". Este cel puţin o lipsă de politeţe faţă de un maestru ca Altman şi faţă de alţi maeştri, precum Claude Chabrol sau Sidney Lumet (primul - septuagenar, al doilea - octogenar ca şi Altman), care au fost incluşi în competiţie cu ultimele lor filme (L'ivresse du pouvoir, respectiv Find Me Guilty) în condiţiile în care ele ar fi putut fi prezentate în afara competiţiei, precum The New World al lui Terrence Malick.
Am ratat şi jumătate din docu-drama The Road to Guantanamo, un denunţ politic semnat de britanic
