Invitat de Andrei Zholdak, regizor ucrainean descoperit acum mulţi ani la Sankt-Petersburg şi de atunci devenit prieten graţie festivalului de la Sibiu, unde l-am revăzut des, pe el şi spectacolele sale, m-am dus să-i văd Medeea la Berlin, pusă în scenă la Volksbühne, celebrul teatru condus de Frank Castorf, figură centrală a scenei germane azi. Reveneam după o lungă pauză pentru o călătorie scurtă, violent de scurtă, din cauza unor imperative familiale care mă reţineau la Paris, şi singura ei motivaţie era spectacolul lui Andrei: uneori asemenea ruperi de real în numele teatrului au ceva intens, dau o dimensiune particulară călătoriei focalizate doar de scenă şi nicicum de altceva. Dar cînd atenţia e concentrată cu atîta intensitate, de fiecare dată, o surpriză exterioară intervine şi oraşul, în mod neaşteptat, vorbeşte. E ce am trăit odată la Moscova, iar, mai recent, la Epidaur. Şi de astă dată convingerea s-a confirmat, devenind parcă o lege interioară. Mai mult decît spectacolul, Berlinul m-a marcat.

Seara, singur, mi-am părăsit hotelul situat la cîteva sute de metri de teatru în zona vechii Republici Democrate Germane şi, părăsind aleea centrală, strada pe care mergeam mi s-a părut brusc a fi o stradă de la Bucureşti sau Varşovia pe timpul comunismului. Aceleaşi magazine mizerabile aprovizionate cu rochii şi pantofi provinciali, aceleaşi vitrine, aceleaşi gropi, aceeaşi lumină oarbă... înaintam în propria-mi memorie şi perfecţiunea conservării unui mod de viaţă mă uimea. Înaintam încet şi totul mi se părea familiar, insuportabil de familiar, ca şi cum reveneam în timp. Nimic nu mă atrăgea, nimic nu mă bucura. Doar o senzaţie stranie, de intimitate cu o lume uitată, se impunea progresiv pînă cînd, ajuns la capătul drumului, în mijlocul unei pieţe necurăţate de zăpadă şi pline de gheaţă cenuşie, am văzut teatrul ce se ridica, în noaptea neluminată, ca