O simplă privire istorică asupra culturii ne va convinge că problema succesului este de dată relativ recentă. Sociologii leagă această nouă perspectivă de schimbarea naturii şi a semnificaţiei cîştigului rezultat pe piaţa culturală: opera de artă n-a mai fost considerată un produs al muncii, ci o proprietate. Dacă istoria culturii înregistrează foarte clar deplasarea centrului de greutate economică de la scriitor şi artist la editor şi la comerciantul de artă, în plan simbolic, opera a început să se confunde cu artistul. Pe măsură ce s-a investit ca un produs de piaţă, arta s-a transformat în capital de imagine şi de prestigiu social. Miza artei a crescut, astfel, foarte mult.
Într-o cultură ideală, artistul visează la recunoaşterea critică a valorii sale - consensul specialiştilor, interes în cîmpul teoretic al artei, conceptualizarea şi pătrunderea în cîmpul referenţial, burse, premii, distincţii ş.cl. -, urmată de beneficiile economice ale pieţei de artă - popularitatea masei cumpărătorilor de artă, adică atingerea pragului comercial: expoziţii cu vînzări, suplimentări de tiraj, reproducerea bazată pe marcă -, pentru ca efectul final să fie saltul statutului social. În cultura reală însă, acolo unde diversitatea se exprimă la toate nivelurile, finalităţile expuse mai sus intră în conflict şi sînt deseori incompatibile. Recunoaşterea critică nu asigură automat şi succesul comercial, aşa cum vînzările nu sînt exclusiv un criteriu al valorii.
Prejudecăţile funcţionează puternic în ambele direcţii: un artist valoros în sensul înalt nu poate fi validat şi prin masa de consumatori, aşa cum un artist comercial nu va întruni niciodată sufragiul critic. Un caz concret. Critica de întîmpinare a primit elogios cartea lui Mircea Cărtărescu De ce iubim femeile. Cînd s-a aflat fabuloasa (pentru România) cifră de vînzări, cartea a fost denunţată ca fiind "de con
