Cărţile lui Alexandru Paleologu se vînd mai bine de cînd autorul lor a murit. Nu cred că l-ar fi încîntat succesul la publicul larg. Spre deosebire de mulţi care afirmă că nu scriu pentru vulg, dar tremură de plăceri aproape erotice cînd află că au succes la cititorul obişnuit. Alexandru Paleologu scria chiar pentru iniţiaţi. Rămăsese legat sufleteşte de conferinţele de la Ateneu ale personalităţilor vremii din anii '30-40. Credea în comunicarea dintre cei puţini, care au ceva de spus, cu cei, tot puţini, care ştiu să le înţeleagă spusele. Ca parlamentar era siderat de prostia, imbecilitatea şi mai ales de lipsa de maniere a colegilor săi. Nu era un caracter de bronz şi nici nu pretindea că ar fi. În scris însă avea o forţă a opţiunii de-a dreptul miraculoasă. Citindu-l îţi venea să crezi că desparte apele.

În ultimii ani apărea din cînd în cînd la televizor, scînteietor în replici, povestitor cult şi observator fără teamă al prostiilor debitate la nivel înalt. Treptat, însă, extraordinara oralitate a lui Alexandru Paleologu a intrat în reflux. Simţind că i-au scăzut puterile, acest bîrfitor de geniu, s-a retras treptat din arenă.

Cînd a dispărut cu totul, absenţa lui a fost resimţită de oamenii obişnuiţi deprinşi să-l audă. Fiindcă cei puţini, cărora li se adresea Paleologu, aveau cărţile lui.

Puţin mai sus am spus despre Paleologu că ar fi fost un bîrfitor de geniu. N-a fost o figură de stil. Îi plăcea colportarea, numai că ceea bîrfea Paleologu era, cel mai adesea, informaţie la a doua mînă despre personalităţi uitate ale României. Despre Nae Ionescu, de pildă, povestea că avea un Mercedes splendid care, se spune, zicea Paleologu, era răsplata lui Nae pentru filogermanismul lui. Altminteri, adăuga Paleologu, gînditorul avea relaţii cu firma germană de medicamente Bayer.

După Revoluţie, tot ceea ce povestea el