O amintire ce-mi revine mereu în minte, ca şi cum lucrul s-ar fi petrecut ieri, şi despre care am mai scris, fără să simt vreodată că am spus-o cum trebuie...

Negoiţescu încearcă să se sinucidă. E cât pe-aci să reuşească. Salvat în ultima clipă, la căpătâi, bunul său prieten Ştefan Augustin Doinaş, de la Cercul literar din Sibiu, îl întreabă ironic, ca pe un critic despre un volum nou apărut:

Nego, dragă, spune-mi şi mie, cum e Dincolo?...

Am reţinut două... măşti. Una de pe figura lui Doinaş, care îmi spusese cu un aer al lui, goethean, mefistofelic, că Nego i-ar fi spus, bâlbâindu-se...

Dragă Doinaş,... tot un fel de aici...

Pe faţa lui Negoiţescu însă, - Doinaş nefiind de faţă în acel moment - scria ca pe un palimpsest, în timp ce se înfrunta sever:

îmi pare rău, dragă Doinaş, dar mi s-a spus că n-am voie să spun...

Ceea ce era în atmosfera vremii.

Nici una din cele două fraze nu pare, cert, o invenţie.

Asemenea replici nu pot fi născocite... decât prin mijlocirea geniului...

Şi, totuşi, ele par replicele unei Comedii... ale unei Utopii de infinite truculenţe, ce nu avu încă timpul, deocamdată, să fie imaginată.

*

E ciudat că eu, deşi prieten bun cu cerchiştii sibieni, nu am pătruns niciodată, de fapt, sau nu am fost cooptat în cercul lor. Una, probabil, că mi se păreau, - ca regăţean ce eram, - cam greoi; a doua, că formaţia lor germană, mă diferenţia de ei, pe mine, ca francofil, oricât de legaţi am fi fost. Dramaturgul I. D. Sârbu, însă, nu ştiu de ce, cu mandibulele lui dârze de miner scotocind adâncurile, mă întimida... El putea fi feroce, având raierii necruţătoare, ca orice bucureştean. Normal, s-ar fi cuvenit să ne înţelegem. Păstram însă distanţa. Fiind el atât de sincer şi de agresiv, inst