Tanti Silvi semăna cu Bette Davis, nu scăpa film cu Bette Davis, Bette Davis era viaţa ei, demnitatea ei, puterea ei de a iubi un bărbat fără să i-o spună, aşteptarea ei de a fi mîngîiată fără a i-o cere, forţa ei de a trăi singură, doar cu un pahar de lapte înainte de culcare, făcîndu-şi o supă cu găluşte şi trăgînd cu urechea la un telefon prin pîlnia căruia un bărbat s-o invite diseară la un film cu Charles Boyer (Charles Boyer era al mamei mele, sora ei) şi ea să-l refuze, fiindcă ei nu-i plăceau filmele cu Charles Boyer, cu nici un bărbat în rolul principal, şi după ce-l refuza pe acela, lăcrima, demnă, aşa cum lăcrima noaptea, cu o buiotă la picioare, după ce se lansase ziua într-o filipică împotriva melodramei; de la tanti Silvi am învăţat cum să combat melodrama, cum s-o suport, icnind doar noaptea, numai tu ştiind de ce.
O altă soră a mamei, căreia nu-i spuneam tanti, ci direct pe nume ca unei prietene de joacă, m-a deprins să merg la filmele ciudate, aşa cum erau înainte de război (şi de ARLUS) cele sovietice: Drumul vieţii de Ekk, cu o gloată de copii vagabonzi care, după Revoluţia din 1917, tăiau cu cuţitul, pe stradă, blănurile doamnelor, Copiii căpitanului Grant, după Jules Verne, cu un actor extraordinar în rolul lui Paganel (Cerkasov se numea, dar eu îl confundam cu cel mai bun driver al curselor de la Băneasa-trap, unde conducea caii unei contese ruse, contesa Benkendorf); mergeam cu Ani în taină la filmele ruseşti, fiindcă familia mic-burgheză se temea de ele, "erau cu bolşevici...". Ani m-a învăţat să nu te temi de filmele la care lumea nu se duce, ci să-ţi placă lipsa ta de teamă, ea m-a învăţat adică snobismul; îmi aduc aminte ce ochi a avut mama cînd i-am spus că am văzut un film cu Ani în care copiii tăiau blănurile doamnelor pe stradă: "Cum poţi să-l duci la aşa ceva?", i-a strigat sorei mai mici şi atunci, din privirea lui Ani, revo
