Modernitatea tîrzie ne-a obişnuit cu farmecul deloc discret al succesului. Acesta a înlocuit, treptat şi sigur, valorile realizării de sine, ale formării personalităţii, ale emancipării sau ale mîntuirii. Alături de sănătate, succesul este valoarea specifică a unei lumi imanentizate şi a unei vieţi care nu are alt sens în afara ei înseşi, într-o sferă superioară, anterioară sau posterioară ei. El funcţionează ca mobil în domeniile cele mai diverse ale existenţei individuale şi sociale, după criterii cel mai adesea precis identificate şi atent monitorizate prin strategii manageriale şi studii de piaţă. Spun "cel mai adesea", întrucît funcţionarea acestui criteriu al succesului în domeniul cultural este relativă, iar rezultatele sale nu întotdeauna convingătoare.
Pentru a găsi un sens expresiei "succesul în cultură" putem propune distingerea unei sfere proprii prin distincţiile ce se pot face în raport cu ceea ce nu este el.
Mai întîi, nu este succesul culturii înseşi. În prima formulare, este vorba despre reuşita unei persoane (a unui "om de cultură", să spunem), despre prestigiul sau popularitatea ei şi, de ce nu, chiar despre impunerea operelor sale pe o piaţă a produselor zise "culturale" de care se disting prin calitate intrinsecă, originalitate, stil etc. Succesul în cultură este punctual şi multiform, mai mult sau mai puţin provizoriu, chiar neaşteptat. În schimb, succesul culturii se măsoară după alte criterii de performanţă. Acum, cultura însăşi (dacă un asemenea "însăşi" are un înţeles propriu) este cea care se impune, prin medierea diverselor sale forme şi creaţii: succesul său poate fi local, naţional sau internaţional, însă el este mai previzibil şi mai stabil decît succesul unui om de cultură. Un exemplu recent ne aduce lămuriri suplimentare: surpriza neplăcută a rezultatelor ultimului sondaj de opinie privind gradul de cultură în România e
