Un foarte simpatic amic indian, Raghavendra Gadagkar, specialist în obiceiurile viespilor, a aplicat acum cîţiva ani colegilor săi dintr-un Institut de Studii Avansate o grilă de analiză comportamentală, care să departajeze net între savanţii umanişti şi cei ai ştiinţelor naturale. Avem de-a face, declarase el, în final, cu două "culturi" distincte, marcate prin trei caracteristici: social scientists stau jos cînd vorbesc, natural scientists stau mai curînd în picioare. Cei dintîi preferă să-şi citească discursul, ceilalţi preferă să vorbească liber. În sfîrşit, cei dintîi folosesc citatul în mult mai mare măsură decît ceilalţi. Am putea dezvolta această dihotomie pînă la deriziune. Social scientists sînt mai singuratici, natural scientists - mai deschişi lucrului în echipă, primii vorbesc mai mult despre politică, sînt, preponderent, naturi militante şi, parcă, adoptă mai uşor vegetarianismul decît ceilalţi. Şi aşa mai departe. E un joc practicat isteric de un best-seller din 1959 al lui C.P. Snow (The Two Cultures). Dar "cultura" nu s-a născut nicăieri în lume, şi cu atît mai puţin în spaţiul european, pe două culoare paralele. De la presocratici la Aristotel şi de la Aristotel la Descartes, Pascal, Kant şi Goethe, "fizica" a trăit simbiotic cu "metafizica", în aceeaşi ogradă şi, adeseori, în aceeaşi minte. Goethe, mineralogul, opticianul, botanistul şi poetul Goethe aruncă în aer toate dihotomiile: ochiul - "marele simţ" al grecilor - unifică, în acelaşi elan, observaţia cu "theoria", empiricul cu speculativitatea. Cînd Dilthey, în 1883, lansează, pe marea piaţă a ideilor occidentale, termenul Geisteswissenschaft ("ştiinţa spiritului"), el nu evacuează, din perimetrul disciplinei pe care o întemeiază, nici conotaţia "ştiinţificului" (ştiinţele spiritului sînt ştiinţe ale lumii spirituale, ale "culturii", vor spune alţii, sau ale "valorii", dar nu mai puţin şt