N-aş fi crezut că o sintagmă lansată mai degrabă ca reacţie la pierderea măsurii de către unii intelectuali români - ,oierii minţii" -, decât dintr-un real dispreţ (cum s-a spus) pentru cei vizaţi, va face o carieră atât de durabilă. Am apăsat cu bună intenţie pedala ironiei, pentru a pune în evidenţă ridicolul în care se plasează cei cantonaţi pe reducţioniste poziţii de ,political correctness". Reacţia de atunci şi reverberarea până în clipa de faţă mi-au demonstrat că nimerisem pe un teren al intoleranţei mult mai violent decât mi-aş fi imaginat. E bine şi aşa, e bine că, în ciuda dezamăgirilor de tot soiul, ne-am lămurit măcar la capitolul poziţiilor pe care ne situăm, dacă tot l-am pierdut pe cel al bucuriei de a ne citi. Decât o antantă nutrită din confuzie, mai bine o adversitate pe faţă.

Rămân, cu toate acestea, uimit de viteza incredibilă a sporirii numărului celor ce-şi îmbracă frustrările şi resentimentele în hlamida unei ideologii populiste. Când e vorba de adepţi proveniţi direct din lumea militantismului comunist, e absolut de înţeles: nu cred în ereditate, dar cred în influenţa formatoare a mediului. N-ai cum să te lepezi de sechelele gândirii comuniste, ale ,egalitarismului" demagogic şi ale ,fraternităţii" izvorâte din culoarea carnetului de partid când ai fost învăţat, de mic, să le digeri deodată cu cornul şi laptele.

Când, însă, în capcana acestui tip de gândire reducţionistă cade şi câte un personaj a cărui biografie culturală nu anunţa prin nimic dezertarea de astăzi, lucrurile devin cu adevărat triste. Am să dau exemplul străvechiului meu prieten, Virgil Podoabă. Ne ştim de pe vremea când, la revista ,Familia", alcătuia, alături de Al. Cistelecan, un excelent duo critic, demascând impostura literară şi făcând figură de veritabil elitist într-o lume de semi-docţi şi troglodiţi. Anii au trecut, a venit revoluţia, şi din