De curînd, am fost la Novi Sad. Din nou. Explicaţia acestor frecvente popasuri într-un loc mai puţin atrăgător, fără îndoială, decît (spre exemplu) Parisul sau chiar Budapesta, este, ca să zic aşa, biunivocă. Pe de o parte, oamenii (inclusiv oamenii de teatru) de acolo caută să reînnoade legăturile distruse, precum podurile de peste Dunăre, cu vecinii, restul Europei şi restul lumii, pe de altă parte (asta e valabil, oricum, în ceea ce mă priveşte), frumuseţea locului, ospitalitatea şi căldura balcanico-mediteraneene ale gazdelor nu se poate să nu te atragă constant. Din păcate însă, podurile sînt mai uşor de reconstruit: la micro-stagiunea Teatrului Naţional Sîrb din Novi Sad, dintre invitaţii europeni anunţaţi au sosit, pînă la urmă, în afara "fraţilor" din fostele republici iugoslave, doar patru români din România şi un ungur din Ungaria (care - paranteză pentru înseninarea patrioţilor de serviciu - se descurca binişor în româneşte, fiind originar dintr-o localitate de lîngă graniţa cu noi). Precizările geografice sînt necesare pentru că, aşa cum se ştie, la Novi Sad trăiesc (în linişte şi pace), pe lîngă sîrbii majoritari, maghiari şi români în număr suficient pentru a determina "inscripţionarea" în limbile respective a unei tăbliţe de la intrarea în teatru. Dar despre (unele dintre) aceste lucruri am mai vorbit acum vreo lună, povestind prima mea vizită la Novi Sad. Acum la altceva voiam să ajung.

Una dintre reprezentaţiile incluse în cuprinzătorul show-case (opt spectacole în şase zile) al activului Novisadski Narodno Pozorisÿte era Romeo şi Julieta, premieră din decembrie trecut. Deşi sala principală a teatrului (600 de locuri, în clădire mai existînd una de circa o mie şi un studio de cam o sută) părea să se umple mulţumitor - mult peste jumătate - de fiecare dată cu plătitori "normali", organizatorul de spectacole (sau cum s-o fi chemînd acolo ace