Prietenul meu Ovidiu Cotruş ar fi împlinit la 24 februarie optzeci de ani. Scriu aceste cuvinte acum, când eu însumi am împlinit, ba chiar am depăşit această ,înaltă" vârstă. Mi s-a dat să fac pe rând panegiricul tuturor acelor prieteni ai mei de care am fost şi continui să fiu legat prin ceea ce, pe urmele filosofilor şi teologilor din vechime, aş numi virtute. Cuvânt căzut într-o desuetudine tot atât de profundă pe cât de adâncă e uitarea în care a intrat faptul însuşi desemnat de el. Încă demult, prin 1948-50, când Cercul literar de la Sibiu încetase a mai fiinţa, noi cerchiştii fiind risipiţi în toate vânturile, purtaţi de vântoasele istoriei, ceea ce rămăsese şi continua să ne lege era un anumit spirit pe care aveam să-l chem euphorionic. Trăiam anii aceia ai tinereţii - oricât ar fi fost ei de urgisiţi - sub emblema lui Euphorion. Exaltarea prieteniei literare ne era vital şi spiritual necesară în acele timpuri, în care totul şi toate concurau în a ne pierde unii de alţii, dacă nu şi a ne pierde pe noi înşine. Prietenia trebuia întreţinută pentru a ne păstra vii şi o întreţineam cu bună ştiinţă. Nu califica pe atunci Radu Stanca prietenia sa cu Negoiţescu drept o ,capodoperă"? Mai dedat reflecţiei filosofice, defineam în acei ani prietenia noastră euphorionică, pe urmele Eticii nicomahice, dar poate şi mai mult pe cele ale meditării Summei theologice, drept una întemeiată pe virtute. Năzuiam, în pofta mea de absolut, printre altele, spre prietenia perfectă, spre cea mai înaltă virtute pe care o proiectam asupra celorlalţi, ca şi asupra mea. Speram să atingem cea mai înaltă virtute, plasând cât mai sus idealul euphorionic. Or, aceasta nu ar fi cu putinţă, credeam eu în exigenţele mele extreme, decât între oameni virtuoşi şi asemănători în virtute. Nu putea fi între noi o prietenie inferioară, nedemnă de acest nume, dacă aceasta era întemeiată pe utilitate sau pl