Suspină sobolul de preerie revenind teafăr şi indemn, pe cât de obosit în subteranu-i, spaţios domiciliu de şapte muşuroaie, după aventuroasa ieşire în aria de lucernă la care-l obligaseră determinări de neocolit. Asta în cazul în care o spaimă genetică nu-i zădărniceşte ceasul de odihnă cu panici privind chiar siguranţa cămărilor în care-şi ţine agoniseala - vezi faimoasa nuvelă a lui Kafka.

"Cărbunarul, domn la el acasă" sună zicala franceză, certificând norocoasa istorie a unei comunităţi căreia sistematic nu i s-au demolat casele de către invadatori puşi pe jaf şi incendii. Cum, vai, ne-a fost hărăzit nouă, valahilor de la nord de Dunăre, tot cutropiţi de ienicerii sub steag verde. Suspicioşi, supărăcioşi, ce zic, de soi mânios scoteau din casele în flăcări, de păr trăgându-i pe cei înceţi de picior spre a-i tăia, cu spor aici pe pământ, dar şi dincolo. Prin 1848 i-au tăiat în bucăţele pe pompierii Bucureştilor. E drept că, în toane bune, acceptau copioase mese, după care musai era să li se plătească ceea ce ei numeau ,oboseala dinţilor". Noroc că tânăra generaţie nu mai ştie nimic despre însângeratul trecut al Patriei, în chinul ei de a nu se islamiza, iar urmaşii acesteia, pe tot globul răspândiţi - că doar n-au să fluiere într-o paragină despădurită - nu vor cunoaşte nici atât.

Pe când în Occident meşteri pietrari ridicau catedrale, la noi, ca să trăieşti în oarecare siguranţă în ciuda unor prea dese vizite - dar să nu turnăm gaz peste foc - trebuia să alegi cu maximă grijă un pisc ţuguiat de munte prăpăstios, de codri împrejmuit, din patru părţi inaccesibil, iar pe strâmta platformă, izgonind vulturii, să zideşti o cetate cu cât mai groase ziduri. O mie de trepte trebuia să urce vrăjmaşul, pe ploaie, caniculă, viscol, iar odată ajuns la o bătaie de arc să şi realizeze disconfortul situaţiei.

Când locuinţa era în târg, ac