Şi simţămintele cer un diagnostic. Ar trebui să ne mire faptul că nu există facultăţi pentru studiul răutăţii, al mîndriei, al nevoii de solitudine, al tandreţii, al invidiei. Dovadă că, deşi cu asta lucrăm, cu idei şi sentimente, o discuţie despre invidie mă obligă să descopăr cît mă resimt de sensurile cuvîntului, aşa cum mi-au fost incubate în familie şi în societate. Iar peste toate, de prejudecata c-ar fi o trăire rea. Ciudată situaţie: tot binele care sînt şi pe care-l las după mine, e motivat, în chip esenţial, de o continuă şi stimulatoare pizmă pe tot şi pe toate, iar dicţionarele ţin să mă convingă c-a apucat-o pe un drum greşit, întrucît invidia este "un sentiment egoist de necaz şi de ciudă, determinat de succesele sau de situaţia bună a altora".

E drept, vine o vreme cînd te întreci doar cu tine, cînd nu te mai consumă foarte tare izbînzile nemeritate ale confraţilor, cînd ţi-a obosit mica invidie de cartier şi nu fiindcă te-ai vindecat. În locul ei, se instalează un soi de ciudă şi mai condamnabilă, dacă e să ne luăm după dicţionare. Eu, spre exemplu, cam ştiu acum ce-i marea creaţie. Am călătorit prin atîtea lumi şi atîtea arte, încît nu-mi mai slujeşte să mă mint, să mă văd unicul, desăvîrşitul. Şi dacă m-am făcut bine, în ceea ce priveşte întinderea aşteptărilor, ce rost mai are să am zvîcniri egoiste, de necaz şi de îmbufnare pe scriitorii realizaţi!? Altfel spus, pe cei care şi-au propus să devină caporali ai literaturii, care au ajuns caporali ai României, dar neavînd dimensiunea reală a rolurilor în piesă, lipsiţi de cultura ierarhiilor spirituale şi a graniţelor, mor cu convingerea c-au binemeritat la gradul de mareşal.

Invidia, dragii moşului, e un lucru bun, un imbold de la Dumnezeu. Dacă însă nu-i controlat prin învăţătură, prin frecventarea obstinată a mai multor arte, printr-o conştiinţă estetică sigur articulată, în loc să t