A vorbi despre succes la români e totuna cu: 1) a striga, arghezian, într-o peşteră goală, şi 2) a vorbi de funie în casa spînzuratului. Atît de mult s-a glosat pe seama truismelor care ne vin în minte acum, încît ce ar trebui să fac eu în cele ce urmează ar fi un soi de reeditare a bancului cu nebunii care fac un concurs de poante: cum fiecare dintre ei le ştia pe toate, pe de rost, băieţii le-au numerotat, astfel încît simpla emisie sonoră a numeralului - 7, 18, 45 etc. - era mai mult decît suficientă pentru a declanşa hohotele de rîs ale veselei asistenţe. Ia să vedem. Spun, prin urmare, o serie de nume şi concepte: Mioriţa - fatalism - Max Weber, ethosul protestant, concurenţa şi succesul - Lefter Popescu şi norocul invers - Capra vecinului - Mihai Ralea, sociologia succesului - miliardarii de carton... Nu-i aşa că v-aţi prins de tot ce vreau să zic? Pot să-nchid prăvălia şi să mă duc acasă.

E limpede că, recunoscîndu-ne cu mîndrie şi patos în postura ciobanului superortoman, am acceptat ideea reuşitei ca pe-o ghilotină, ca pe mireasa cu coasa, de vreme ce - e lucru ştiut - la români a avea e una cu a greşi, a păstra va să zică a risca degeaba, a strînge bani (ca laţul pe gît) egal a sufoca, pentru că, în general, ceea ce contează pînă la urmă e sărăcia cinstită, nu succesul deochiat şi, oricum, resimţit ca efemer. E mult mai sigur nimicul decît preaplinul. Preaplinul ne stînjeneşte, ne creează complicaţii, ne obligă la dezvoltare, gîndire, strategie, investiţie, în timp ce noi ne simţim bine numai în improvizaţie, pompierism, la mica plesneală, în dulcea ţigănie.

Ceea ce reprezintă munca, performanţa, concurenţa, acumularea - la catolici şi protestanţi - va să zică tot atîtea mofturi oneroase şi periculoase la ortodocşii ce, cu slavă mioritică, sîntem. Replica eroului din snoava cu Ion, Dumnezeu şi capra lui Gheorghe este de-o stupefiantă, giganti