În romanul Idiotul, la ziua de naştere a Nastasiei Filippovna, un personaj indiscret propune un joc de societate: fiecare dintre cei prezenţi să povestească cea mai urâtă dintre faptele sale urâte. Fapta care îi apasă cel mai tare conştiinţa. Condiţia esenţială este să nu mintă. Există şi posibilitatea, când îţi vine rândul, de a uza de dreptul de a nu povesti, dar în acest caz laşi să planeze asupra ta bănuieli dintre cele mai sinistre. Cum gazda sărbătorită, ale cărei capricii sunt lege pentru musafiri, e pasionată de ideea acestui petit jeu, de voie, de nevoie, lumea se supune: cel care avusese ideea jocului povesteşte cum a furat, din pură plăcere, 3 ruble, iar din cauza aceasta o servitoare, asupra căreia au căzut bănuielile, a fost dată afară, un altul uzează de dreptul de a se abţine, următorul participant la joc spune cum, ca ofiţer, în timp ce ocăra o bătrână, femeia şi-a dat duhul, astfel încât, fără să observe, o vreme a ţipat la o moartă, iar la urmă cineva povesteşte cum a profitat, fără scrupule, de o informaţie dată de un prieten: el însuşi s-a ales cu gloria, prietenului i-a răpit o bucurie esenţială, schimbându-i, practic, destinul.

M-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă, acest petit jeu moral ar fi jucat de cronicarii literari, raportându-se, fireşte, numai la domeniul lor, câţi ar răspunde, câţi ar folosi dreptul de a se abţine. Eu însămi am scris trei ani la rând cronică de întâmpinare săptămânală, apoi critică literară legată de premiile Uniunii Scriitorilor şi, dacă s-ar juca vreodată acest joc, n-aş tăcea, deşi, din fericire, n-am lucruri grave de povestit. Poate că ,cea mai urâtă dintre faptele urâte" ale unui critic nu schimbă chiar destine, dar este totuşi limpede că, dintre toate domeniile literare, criticul are nevoie cel mai des să-şi facă examene de conştiinţă, să se scruteze în oglinda propriei cronici. Pentru că un critic îi