Iosif Visarionovici Stalin a murit pe 5 martie 1953. Primul Congres al Partidului ţinut în absenţa sa, al douăzecilea, a început pe 14 februarie 1956, cam cu aceeaşi compoziţie a delegaţilor şi a Prezidiului. Congresul a început cu un moment de reculegere în memoria celor dispăruţi din mişcarea comunistă mondială: Iosif Visarionovici Stalin, Klement Gottwald (fost preşedinte al Cehoslovaciei şi secretar general al partidului comunist) şi Kyuichi Tokuda, secretar al Partidului Comunist Japonez, decedat în exil). Protocolul era respectat, dar modestia omagiului adus lui Stalin, pînă atunci incontestabilul geniu în timp de pace şi război, dădea semnul unei falii în atît de bine reglatul mecanism al congreselor care aprobau în unanimitate proiectele conducătorilor. Şi dacă urma o surpriză, autorul ei nu putea fi decît unul dintre membrii conducerii. Hruşciov, noul secretar al Partidului, vechi membru al nomenclaturii, cu funcţii de răspundere care îi asigurau o bună cunoaştere şi o solidă complicitate la toate crimele produse în numele dictaturii proletariatului, propusese includerea în raportul prezentat la Congres a unui capitol dedicat cultului personalităţii şi consecinţelor sale, iar doi-trei membri de partid reabilitaţi să fie incluşi pe lista vorbitorilor. "Propui ca foştii condamnaţi să ne judece pe noi", i-ar fi răspuns Kaganovici, un lider cu mîinile mînjite de sînge, deloc interesat în modificarea principiilor de comportament ale partidului-NKVD.

Raportul oficial a produs toate cifrele necesare demonstraţiei marşului triumfal al URSS spre supremaţia mondială în materie de tehnologie şi umanism. Şi totuşi o ureche atentă putea să distingă o timidă redistribuire a accentelor menită să limiteze puterea organelor centrale. Dar Hruşciov nu renunţase la intenţia sa, aşa că la şedinţa finală, de închidere a Congresului, pe 25 februarie 1956, el a dat glas c