Invidia are nuanţe şi nuanţe (de verde). Bunăoară, cea tandră, zice-s-ar constructivă, care, vreau să cred, ne-ncearcă, măcar din cînd în cînd, faţă cu traducerile bune, porte-parole de mare literatură. Un jind, mai mult, de care n-am scăpat, dar care va fi fost, în anii '80, cu osebire, cartela pe care se lua normalitate. Să citeşti un roman scris cum se cade, tradus aproape fără reproş şi să poţi scrie, la rîndu-ţi, despre el, respectînd, fireşte, o cutumă, dar fără sîcîitoarele precauţii pe care ţi le cerea actualitatea literară românească era o mică frondă şi-o mică (dar voinică...) răzbunare. Şi, spun optzeciştii, una, cea mai importantă, din strategiile de coping. Felul lor (şi-al intelectualilor din orice generaţie, de bună seamă) de-a răspunde întrebării cum se te adaptezi la realitate, în fapt eludînd-o.

Cronicile acelea, la cărţi pe care acum le (re)descoperim, în noi traduceri, vingt années aprčs, Alexandru Muşina le-a strîns, recent, într-un volum, apărut la editura Aula, din Braşov: Supravieţuirea prin ficţiune. Sigur, culegeri de recenzii apar cu nemiluita, mizînd pe impresia de structură pe care, altfel decît coloanele de revistă, ţi-o pot da două coperţi. Altfel decît ele, acceptabile sau nu prin simpla (ne)adecvare la literatura vremii, din care încearcă să închege, jucînd la risc, canonul, cartea lui Alexandru Muşina e mai ales un document de epocă, în două moduri binişor diferite. Pe de-o parte, chiar dacă prea subţire ca să fie o panoramă, selecţia profesorului A.M. e o mostră de ce şi cît citea cineva care poftea să se ţină ŕ la page şi, mai ales, de stil critic de întîmpinare pe cînd, vorba vine, Europa occidentală îşi trăia alexandrinele ,scleroze". Pe de alta, e o bună dovadă de cum îşi amendează, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, optzecismul sistemul program, din spiţă paşoptistă. Primele două eseuri din Supravieţuirea pri