Imediat dupa 1990, inselatoriile prin jocuri de intrajutorare sau fonduri mutuale devenisera un "sport national". Iluzia unor castiguri facile infierbantase mintile multor naivi, mai ales ca institutiile statului asistau pasive, lasand angrenajul megaescrocheriilor sa se invarteasca.
Doar falimentele rasunatoare ale acestora si cruciada sinucigasa a presei de investigatii au reusit sa le puna capat. Despagubirea sutelor de mii de perdanti este, insa, o alta poveste. Una neincheiata.
In peisaj a aparut un alt caz, cel al Loteriei Romane, care, in principiu, pare sa se desfasoare dupa acelasi tip de scenariu: bilete din ce in ce mai scumpe pentru castiguri din ce in ce mai mari si mai rare, exploatand si amplificand gustul cetateanului sarac pentru jocurile de noroc.
Vina le apartine, insa, in totalitate celor care sunt la putere, nu directorului general sau consiliului de administratie. Sa ne explicam. In cazul, sa zicem Caritas, guvernantii au avut doua tipuri de interese. Primul a fost cel psihologic-colectiv si implicit politic.
Adica acela de a induce o stare de speranta intr-o prosperitate imediata unei anumite categorii sociale, una care a avut si o mare putere de influenta. Cel de-al doilea a fost cel economic strategic. Scopul, care a si fost atins, era incasarea din impozitul pe naivitate a sute de miliarde de lei la bugetul statului.
Intre timp, am trecut in a doua perioada de postcomunism, in care omul de rand a inceput sa mai invete cate ceva din greselile trecutului. Ca atare, si escrocheriile au fost nevoite sa prinda staif de capitalism. Asa a aparut FNI.
Iar acum Loteria. Dar statul i-a intins cetateanului o noua cursa. Interesul economic strategic a suferit modificari, fiind impartit intre indivizii care il conduc. Iar din acest moment intervine institutia coruptiei.
Fap
