Daca in regn literar se poate, iata, ce s-a si consumat in Cernica vecerniei de la Copou, dincolo, in vizualul iesean, lucrurile sint ceva mai inmilite. Surpriza de a-l intilni pe junele artist (plastic) la Filarmonica pare sa anuleze parsiva-mi preconceptiune cum ca artistii (plastici) nu vin la concerte. Niciodata. Ce sa caute-aici? s-ar intreba, retoric, portarul de la Filarmonica. Chiar asa. Dar iata, acum, in sfirsit, anularea rusinatei prejudecati. Insolitul imberb imi intinde mina si, la rindu-mi, intrebindu-l, elegant, ce cauta aici, imi ofera cel mai stupefiant raspuns: Caut o vioara (!). Si, ca sa nu ramin blocat in stupefactie, imi explica imediat: Caut o vioara dezafectata, s-o plasez in instalatia la care lucrez. Aha, deci asta era. Nu Imperialul... Si preconceptiunea-mi se reinstaleaza. Altceva. Seara de candela in Copou, cu pomenirea lui Mihai Ursachi. De care, de minunat!, nu uita consecventul lui discipol Nichita Danilov (ce i-a si conferit edificiului memorial numele nu demult plecatului dintre noi). Mihai Ursachi avea in casa o vioara. La care nu mai cinta demult, de cind facea parte, extravagant, din filarmonica botosaneana. Amfiteatru plin, pe un mare ecran, in lumina scazuta si in surdina, un interviu - deja memorabil - cu poetul, in talie provocator eleganta, clarificind, cartezian, enigme ale aventurosului sau traseu mundan. Preambulul cinematografic lasa loc seratei ca atare. Ce surpriza! Invitatii lui Nichita sint acum nu cei de virsta disparutului - acaparind, altadata, imprudenti, momentul cu gonflatul lor orgoliu - ci personaje doar un pic mai coapte decit... instalationistul ratacit in filarmonica, dovedindu-se, finalmente, de brianta prezenta expresiva. Doar bizarul Valeriu Gherghel, aparent bizarul, pentru ca pigmentatul lui expozeu, unul strict evocator, e de o frumoasa claritate, rinduind lucrurile in firea lor (ursachiana), asadar,