"Inima de caine" dupa nuvela lui Bulgakov, in regia lui Yuriy Kordonskiy, un spectacol cu premii, inca se mai joaca cu sala plina (trebuie sa-ti cumperi bilet cu cel putin o saptamna inainte). Personal mi-a starnit curiozitatea mai mult ca cititoare de rusi celebri, decat ca amatoare de teatru.
Astfel l-am descoperit pe Marius Manole in rolul sau de caine-om care m-a incantat, in timp ce Rebengiuc nu mi-a creat nici o supriza: previzibil atunci cand se enerveaza, previzibil chiar si atunci cand tace (probabil ca ne-am obisnuit prea mult cu "sclipirile" atipice ale rolurilor sale din filmele lui Pintilie).
Dupa ce am vazut piesa, am decis sa ma reintorc la carte. Teatrul de pe la noi tine cu orice pret sa ingroase "metaforeele", sa chinuie situatiile firesti, transformandu-le in unele nefiresti care nici macar nu au haz. Emotia devine astfel una artificiala. O emotie snoaba pe care majoritatea celor din sala si-o insusesc ca pe o "conventie".
Ma intreb ce ar intelege un pusti de saispe ani, preocupat in mod special de problemele generatiei sale, ci nu de revolutia bolsevica si de comunismul pe care nu l-a trait din "mesagiul" piesei asa cum e ea pusa in scena.
Adica greoi si stangaci, cu un text "adaptat" pe acelasi principiu: nu trebuie sa uitam de "metaforee"! Si iata cum muzica de opera (Aida) se transforma de mai multe ori in "Internationala", de parca pustiul de saispe ani ar putea intr-adevar sa fie marcat de o asemenea stranie metamorfoza care dubleaza toata povestea omului-caine care dubleaza la randul ei… etc.! Iar, in final, porumbei albi, vii, dresati care nu mai zboara… trist!
Daca ar fi sa ne gandim la comunism ca la un experiment ratat, asa ar trebui sa pricepem si piesa… insa pana sa mai pricepi ceva te ineci in valurile care s-au facut in jurul ei… probabil ca eu nu fac parte din "target" din
