Cartea cu anluminură

desculţă-te, mi-a zis, căci locul acesta plînge şi am făcut astfel,

iar zidurile erau pecetluite. şi am intrat în nava care plutea prin

pustiul de nisip fără să ne audă glasul. şi furtuna, cum nu s-a mai

pomenit, avea să înghită corabia cu rugători cu tot. apoi, dis-de-

dimineaţă, numai casa desfrânatei plutea pe deasupra valurilor

de nisip şi tot ce se afla în ea, bărbat şi femeie, frate şi iubit,

tânăr şi bătrân au fost trecuţi prin ascuţişul primei zile.

mă apucase de ceafă şi mă ducea prin şantierul halucinant, aşa

cum îşi cară pisica puii, sărind cu sprinteneală peste căpriori,

lipăind peste ţigle şi intrând prin lucarnă în podul cu porumbei.

în somn, mă duce, ca un leu neputinciosul său pui, în peştera

monahului din pustie punându-mi sub cap o icoană de lemn în

timp ce avva pescuieşte în lume oameni solzoşi. ca o seceră

plină de rouă, Domnul meu mă duce dis-de-dimineaţă iarbă la

miel.

eu scriam o tăcere şi de sub vârful de zăpadă rănită al penei

ieşea un ochiu de uliu. pe hârtia Uashi pe care am cumpărat-o ca

să-mi fac mâine lampă.

intraductibile. pentru cine acest grâu nemăsurat? suntem un

popor care ne citim singuri într-o limbă neînţeleasă. cine poate,

dintre poeţi, să renunţe la limba lui? închidem taine pe veci,

precum această elegie scrisă într-o limbă fără circulaţie. o limbă

precum cea a păsărilor de colivie. poezie îngropată în limbă. veţi

pipăi cicatricele pe unde au pătruns cuiele, mirându-vă de atâta

suferinţă. pe masă se zbate un peşte încă viu. şi încă neînălţat.

astfel de artă era exercitată de melci. cum ar fi melchisedec

purtând multe medalii, având gura plină cu nemetafore. fiindcă

acel om era sub formă de poartă, intrând şi