Admiram la el, cu acea uimire în faţa dăruirii care simţi că dă sens unei vieţi şi care, în cele din urmă, se împlineşte în destinul închis, pasiunea cu care ştia să însufleţească o lume, altfel, dizgraţioasă şi plină e contrarietăţi pentru mine: aceea din spatele simplelor cronologii ale perindării guvernelor şi miniştrilor din ultimul secol şi jumătate de istorie românească.

Ion Mamina (1941-2006) ştia, ca nimeni altul, mersul guvernărilor la noi, nesfârşitul şir de preşedinţi de Consilii, de miniştri, secretari de sat sau alţi înalţi guvernamentali. I-a urmărit cu o pasiune devoratoare, aproape detectivistică, în evoluţiile lor, de dăinuire sau de simple fulguiri pe pânza obscură a proiecţiilor istoriei. Studia, spre pildă, colecţiile stufoaselor anale parlamentare cu o răbdare şi atenţie asemănătoare exploratorului care, în cine ştie ce pustiu pierdut, se îndârjeşte a căuta floarea rară care ştie că-l aşteaptă undeva.

Nu avea linişte dacă nu clarifica şi ultimele necunoscute din vieţile oamenilor săi din vechea vreme. Şi acestea erau, îndeosebi, datele privind anul şi locul morţii lor. A răscolit vechi registre matricole, ziare cu ferpare, catastihuri de cimitire şi biserici, arhive publice sau private în căutarea celor ce, îndeobşte, se pierd în uitarea vinovată a urmaşilor: momentul în care te-ai trecut din această Lume şi locul unde ţi-au fost astrucate rămăşiţile. Prin osârdia lui Ion Mamina, despre mulţi dintre cei care cândva s-au perindat pe scena politică de la noi, ştim acum cât le-a fost viaţa şi unde îşi odihnesc rămăşiţele lumeşti. A bătut nu de puţine ori alei sau poteci de cimitire, căutând sub bălării sau covor de muşchi, pe stinghii sau pietre de cruci, stinghere scrijelituri de nume de demult...

Evoc asemenea strădanie a sa, neînţeleasă de mulţi, acum când şi el s-a strămutat sub ţarini, în ultima zi a fă