O secretă recunoştinţă de cititoare de romane m-a determinat să stau de vorbă cu Florina Ilis, la scurtă vreme după apariţia Cruciadei copiilor, care i-a adus premiul Cartea anului 2005, acordat de România literară. O ambiţie de a verifica, prin părerile unei scriitoare pe care putem paria liniştiţi, că genul romanului, aşa cum e, vast, cronofag, obositor pentru ,părintele" lui, pe care-l pune la munci, stă încă bine. N-a murit, nu se predă. Şi, mai mult, e datoria fiecărui romancier să pledeze, tous azimuts, cauza scrisului. Am aflat, pe deasupra, că, deşi mulţi cred altfel, literatura poate cuceri fără să şocheze şi fără fie patetic-indiscretă. Şi încă ceva:

n-am avut, pînă acum, curiozitatea, chiar dacă punctuaţia mi-ar fi permis-o, să aleg, din vreunul din romanele ei, linia unor versuri perfecte. Discuţia de mai jos m-a convins şi vă va convinge că în putinţa de a observa lumea, ,îmbrobodind-o" cu poveşti, încape - o! - atîta poezie... (S.V.)

Ce rescrieţi, de fapt, Florina Ilis? Literatura de călătorie, sau Evangheliile?

Îmi amintesc de cuvintele lui Balzac, care, referindu-se la scriitori, afirma categoric Noi facem realitatea! Într-un fel aşa este! Literatura nu-şi are sensul în afara credinţei în scrisul care construieşte o altă realitate, alternativă şi concurentă la realitatea lumii. În realitatea pe care o creează scrisul, alături de curajul călătoriei şi de mirajele ei se află şi spaima ascunsă faţă de lucrurile neclintite, alături de tainele evangheliilor se desfăşoară şi proza obscură sau neştiută a vieţii. Eu nu fac decît ceea ce a făcut literatura dintotdeauna, adică am încercat să rescriu realitatea, construind lumi ficţionale, autonome şi funcţionale.

Era odată un clişeu (şi o contradicţie în termeni...) legat de ,construcţia" prozei ardelene, de romanele lui Rebreanu, pare-mi-se: ,planuri paralel